glonte de argint

cand nu mai crezi

Prietenei mele Lizi, pentru ca ma iubeste si ma accepta asa cum sunt…


Am avut ocazia sa vad cat de bizar reactioneaza oamenii atunci cand nu intri in tiparul facut de ei. Cum esti privit, etichetat, si implicit tratat. Judecam in general la modul superficial. Cateodata, imi spun ca toata lumea asta, luata in ansamblu, e superficiala. Ca si cum ne-am pierdut pe drum. Am uitat cine suntem si unde vrem sa ajungem. Cateodata, nici macar nu vrem sa ajungem undeva. Cateodata, ne e bine in mediocritatea noastra. Cateodata, ne credem speciali. Geniali. Cateodata suntem. Cateodata nu. Dar tuturor ne place sa speram. Sa visam. Cei mai multi o facem la nivel teoretic sau declarativ. Mai sunt si rataciti care chiar cred ca lumea este un loc bun. Au principii, demnitate si scara de valori. No problem. Vin ceilalti si te obliga sa infrunti realiatea. Primesti lectii dure. Cazi, dar faci un efort si te ridici. Si inca crezi. Iti spui ca tu stii mai bine. Ca merita sa crezi. Ca in fiecare dintre noi exista ceva. Trebuie doar sa vrei sa vezi asta. Si mai primesti o lectie. Si iarasi cazi. Si ciclul se repeta. Doar ca de fiecare data te ridici mai greu. Dar inca crezi. Inca speri. Continui sa te agati de iluzii. Stii bine ca daca ai renunta la a crede, ar trebui sa renunti sa crezi in tine, cel care esti.
Incerci sa te protejezi. Iti construiesti zidul, caramida cu caramida. Dar in secret, speri ca nu-l vei termina. Speri ca cineva va veni, il va darama, si-ti va spune ca nu ai nevoie de el. Ca esti unic. Cateodata, chiar se intampla asta. Pentru scurt timp. Pana cand celalalt incepe sa-si construiasca propriul zid. Nu neaparat ca sa se protejeze de tine. Doar pentru ca asa vrea el sa faca. Pentru ca si el a fost lovit. Sau poate pentru ca nu mai crede. Pentru ca vrea sa traiasca superficial. Nu mai conteaza ce scuze isi gaseste. Intotdeauna exista scuze. “Ceilalti sunt de vina, nu e vina mea, eu am vrut dar nu am mai putut, vreau altceva, eu sunt cel mai important, eu sunt cel deosebit…” si lista poate continua. Stiu doar ca atunci cand te schimbi, profund sau superficial, intotdeauna exista victime colaterale. De obicei sunt cei care nu ti-au facut rau. Paradoxal, dar intotdeauna reusim sa-i ranim doar pe cei care ne iubesc. Poate pentru ca ei nu cunosc regulile jocului. Ei nu stiu sa fie duri, ipocriti sau perversi. Ei sunt cei care cred. Cei care spera. Cei care traiesc in realitatea construita de ei.
Pana cand isi pierd si ei credinta. Iluziile. Cad, dar de data asta nu se mai pot ridica. Nu mai gasesc motivul pentru care ar face asta. Nu ii mai motiveaza nimic. In mod brutal li s-a luat ceva pretios. Cineva, din lasitate, nepasare sau pur egoism, le-a distrus iluziile. Si nu le ramane decat sa traiasca asa.

Fiica mea mi-a spus ca intotdeauna eu mi-am dorit prea mult. Ca intotdeauna am avut asteptari prea mari. De la mine si de la ceilalti. Ca am refuzat intotdeauna sa traiesc banal. Ca niciodata nu am vrut sa traiesc ca un om “normal”. Cu casa, copii si un sot betiv. Ca intotdeauna am visat. Ca intotdeauna am cautat fericirea. Nu pe cea banala. Ci acea fericire care arde. Nu acea fericire care vine din lucruri simple. Ci fericirea care doare. Si are dreptate. Exact asta am facut. Am alergat dupa o iluzie. Toti o facem. Unii traiesc si mor crezand. Sunt cei fericiti. Ca Lizi. Altii inceteaza sa mai creada. Ca mine. Iar asta ii schimba intr-un mod atat de profund incat devin de nerecunoscut pana si pentru ei. Dar invata sa traiasca cu asta. Si se plac mai mult asa. Stiu ca acum pot face lucruri pe care inainte nu le puteau face. Si daca ceea ce fac ii raneste pe altii, cu atat mai rau. Si-au pierdut credinta in bine. Nu mai cred in oameni. Dar au suficient bun-simt incat sa recunoasca asta. Nu pozeaza in oameni buni, speciali si deosebiti. Renunta la cuvinte. La acele cuvinte care mistifica. Oricine poate rosti cuvinte. Important e cat mult te reprezinta ele. Daca ceea ce spui e in armonie cu ceea ce faci si cum traiesti. Poti sa pretinzi ca esti special, ca simti intens si profund dar in acelasi timp sa traiesti urat. Poti sa spui ca urasti ipocrizia, dar sa fii ipocrit. Poti sa pretinzi ca esti sensibil si de fapt sa nu-ti pese. Poti sa pretinzi ca esti neinteles si sa fii doar distructiv. Totul se reduce la cat de bine jonglam cu cuvintele. Si la cat de mult vrem sa ne mistificam singuri. Totul se reduce la cat de buni actori suntem. Poate ca e doar un mecanism de autoaparare. Poate nu vrem sa recunoastem fata de noi ca avem picioare de lut. Doar ca intotdeauna vine un timp cand vedem cu acuitate ca existam doar la nivel declarativ. Si ca ceea ce pretindem a fii nu inseamna neaparat ca si suntem.
Eu am incetat sa mai cred in ce credeam inainte. Nu mai cred in bine, in oameni si in fericire. Dar aleg sa nu ascund asta. Nici fata de mine nici fata de ceilalti. Nu mai sunt o persoana buna. E greu sa traiesti stiind ca esti asa. Dar invat sa ma accept asa cum sunt. Nu am sa ma ascund niciodata dupa cuvinte. Pentru ca nu mai cred in ele.

p.s: Cat m-a costat pe mine pierderea credintei in bine? Mai mult de 3 ani din viata, 3 sarcini pierdute, un diagnostic de neuropatie periferica la mana dreapta (adica leguma), si o excursie in iad. Si am un sentiment ciudat ca nu s-a terminat aici.

15 May , 2011 - Posted by | me

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: