glonte de argint

nicaieri

Noapte “alba”, de parca timpul se dilata si capata alte dimensiuni. Mi-am petrecut noaptea facand curatenie prin comp. Am sters o multime de chestii inutile. Muzica, fotografii, amintiri…Fac parte din viata altei femei. Am admirat fotografiile facute in Noua Zeelanda. Nu si pe mine, care n-am fost niciodata fotogenica. Am facut ceva grafica, de care binenteles ca nu sunt multumita. N-as mai fi eu daca as simti vreo satisfactie atunci cand fac ceva. Am lecturat telenovelele de pe un site. Lume necajita. Oameni plini de dileme existentiale. “Sunt maritata si am un amant. Oare ce sa fac?”. Grea intrebare…Ce naiba poti explica cuiva fara coloana vertebrala? Care traieste in minciuna? Ca infidelitatea doare? Mai ales aia emotionala? Pierdere de timp. Oamenii vor sa le spui doar ce vor ei sa auda. Iar eu mi-am pierdut rabdarea cu asemenea personaje.

Constatarea anului la mine e ca sunt clar antisociala. Imi iubesc singuratatea. Ma refugiez in ea ca intr-o bula de siguranta. Spatial meu personal e doar in mine. Motivele pentru care am ales asta sunt multe. In primul rand, boala. Urasc sa impovarez pe cineva cu detaliile sordide ale unei sanatati grav zdruncinate. Imi este mult mai usor sa pretind in fata celorlati ca sunt ok si ma simt excelent. Urasc sa vorbesc despre asta. De-aia mi-e mai simplu sa pretind ca daca nu vorbesc si nu ma gandesc, problema nu exista. Nu vreau compatimire. Nu vreau mila. Tin oamenii la distanta, si mi-e bine asa. In ultimul an am fost lovita de revelatia micimii sufletesti si a cutitelor infipte in spate. Ei, a trecut si asta. Sunt mai schiloada sufleteste, dar a trecut.

Nu mi-am propus sa fiu mai buna cu ceilalti in anul in care am intrat. Bunatatea e clar elementul lipsa din mine. As fi fericita daca as reusi sa fiu mai buna cu mine. Din pacate, ma tratez ca si cum eu as fi cel mai mare inamic al meu. Probabil, asta vine dintr-un sir lung de traume si sechele, care oricum nu au interesat pe nimeni niciodata. Port lungi conversatii interioare. Normal, nu imi place ce aflu. Normal, nu imi place cine sunt. Niciodata nu m-am placut prea mult. Poate de-aia am fost atat de uimita de fiecare data cand cineva m-a vazut deosebita. Pentru ca stiam ca nu sunt. Nu am niciun talent, nu sunt frumoasa, nu sunt nici macar desteapta. Normal, nu am fost foarte uimita atunci cand au realizat ca nu sunt catusi de putin speciala. Era normal sa realizeze asta. Nu era normal sa ma iluzionez eu.

Sunt speciala doar pentru cutzii mei. Sunt singurii langa care ma simt vie. Singurii care ma cunosc. Ei stiu ca pot cont pe loialitatea mea. Stiu ca nu am sa-I abandonez niciodata. Am constatat ca sunt niste singuratici ca mine. Au nevoie de mine si eu de ei. Imi ingrop fata in blana lor, si e singurul moment al zilei cand ma contopesc cu cineva. Stiu, in mod sigur se va gasi cineva care sa imi spuna ca nu e normal sa resping oamenii. Am auzit chestia asta de atatea ori incat a devenit un laitmotiv. Partea amuzanta e ca nu ii resping. Doar ca nu imi spun nimic. Prea multa fatarnicie si josnicie zace in oameni ca sa ma pot apropia de ei. Ultima experienta traita m-a convins definitiv de asta. Ma incearca doar un sentiment de mila. Numai ei stiu cum se suporta. Numai eu stiu cum ma suport…
In scurt timp am sa plec. Pentru o lunga perioada de timp. Nu-mi mai gasesc locul aici. Nu-mi mai gasesc locul in casa. Nu ma simt “acasa”. Ciudat, niciodata nu m-am simtit undeva “acasa”.

Nicaieri e casa mea…

15 May , 2011 - Posted by | me

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: