glonte de argint

no love, no glory, no hero in my sky

In ultima saptamana am avut ocazia sa clarific anumite “chestii” despre care credeam eu ca stiu tot. Am mai daramat cateva mituri. Am mai capatat cateva copite in plina fata, si m-am mai “inteleptit” putin. Cel putin, asa sper. Ca oamenii nu sunt ce par, stiam de mult. Ca scuipa pe tine si pe trecutul comun, am aflat-o in ultima jumatate de an. De incercarea unora de a pretinde ca sunt fericiti, si atinsi de Dumnezeu, am aflat de curand. Ma gandesc, in prostia mea, ca atunci cand repeti cu obstinatie , in fiecare zi si oricui vrea sa te asculte, cat de happy esti, ceva nu e in regula. De parca, incerci sa te convingi singur de asta, sperand ca daca ti-o repeti destul de des, ajungi si tu s-o crezi. Desigur, tot ce ti s-a intamplat rau pana atunci e din vina altora. Dar, gratie unei revelatii subite, ai realizat la timp toate greselile facute, si ai schimbat macazul. De acord cu asta. Fiecare are dreptul sa se razgandeasca. Fiecare are dreptul sa-si doreasca mai mult. Partea fun, ca sa nu zic penibila, e atunci cand incepi sa-i demonizezi pe ceilalti. Brusc, ii gasesti numai bube in cap. Numai defecte. Si te plangi oricui vrea sa te compatimeasca, cat de victima esti. Normal, in momentul ala, constati ca ai o groaza de prieteni, despre care nici macar nu stiai ca-ti sunt prieteni. Prieteni de-aia carora putin le-a pasat de tine ani buni. Sau care, ori au profitat financiar de pe urma ta, ori te-au exploatat emotional. Exact aia despre care intr-un anumit moment, tot gratie unei revelatii, ti-ai dat seama ca nu-ti sunt chiar prieteni. Dar, acum iti sunt. Ca tocmai ai schimbat macazul, si poti sa spui “piua” fara probleme.
Ma gandesc ca sunt prieteni conjuncturali, in situatii conjuncturale. Depinde in ce stare de spirit esti intr-un anumit moment. Vestea proasta e ca la atunci cand obosesti sa te mai mistifici, realizezi conjunctura prieteniei lor. Presupun ca urmeaza o noua etapa, in care ambele parti uita de prietenia asta. Ca deh, te gandesti sa schimbi macazul. Urmeaza cativa ani in care toata lumea uita de toata lumea. Pana ajungi sa te mistifici iar. Ca ti-e bine, ca esti teribil de fericit, dupa o lunga perioada de nefericire. Normal, tot ceilalti sunt de vina. Niciodata tu. Nu stiu daca e vorba de imaturitate, prostie sau infantilism. Probabil, n-am sa aflu niciodata. Stiu ca invidiez genul asta de oameni. Le invidiez capacitatea de mistificare. Modul deplin in care se conving singuri ca asa e corect si just. Sunt din ce in ce mai dese momentele in care imi blestem luciditatea. Oricat de mult as incerca sa imi repet ca sunt o victima, nu reusesc sa ma conving de asta. Nu ma pot impiedica sa imi spun ca tot ce mi s-a intamplat nu e din vina altora ci din vina mea si a deciziilor gresite pe care le-am luat in ultimii ani.

In alta dezordine de idei, trebuie sa fac aici un fel de declaratie publica. Ca sa pun lucrurile la punct odata pentru totdeauna. Anul trecut am pierdut o sarcina. Si am facut o depresie. Marea Mea Depresie. Normal, am fost distructiva. Cu mine si cu ceilalti. Normal, am fost parasita mai de toti. Eram placuta si iubita doar atunci cand eram puternica si aparent indestructibila. Nimeni nu m-a luat de manuta sa ma duca la doctor. Toata lumea a sperat ca razbesc singura prin asta. Si daca se poate, in tacere. Sa nu le stric bioritmul cumva. Ca si ei aveau destule pe cap. Nu aveau ce face cu o femeie care isi jelea copilul nenascut. Nu vroiau sa ma auda spunand ca sunt nefericita. Nu vroiau sa auda ca am nevoie de ajutor, pentru ca nu mai sunt logica si rationala. Ei, a trecut si depresia, dupa 4 minute de moarte clinica si 2 zile de coma profunda. Desigur, urmeaza un “dar”…”Dar” mai toata lumea, mi-a pus deja o eticheta. Eu sunt aia care a luat-o razna. Desigur, acum nu mai prezint niciun fel de credibilitate. Aproape toti apropiatii mei, care sunt foarte putini spre deloc, isi imagineaza ca in urma depresiei am ramas cu un soi de incapacitate de a judeca. Mi se pune la indoiala calitatea de mama. Mi se pune la indoiala rationamentul si felul in care actionez. Aproape toti ma privesc si ma trateaza ca pe o handicapata mintal careia trebuie sa i se spuna ce are de facut si cum trebuie sa o faca.

Oameni buni! Hai sa stabilim ceva. Depresia este o boala de care te vindeci sau nu. Depinde doar de tine daca vrei sa o faci sau sa iei acceleratul spre Gataia. Eu am vrut sa ma vindec. Inca imi plang copilul. Dar acum pot sa traiesc cu gandul ca l-am pierdut. Inca imi plang ultimii 4 ani. Dar acum pot sa traiesc cu gandul ca au fost o mare minciuna. Inca imi plang iluziile. Dar am acceptat ca tocmai pentru ca erau iluzii, erau nerealiste. Nu am invinovatit pe nimeni pentru ce mi s-a intamplat. Nu am aratat cu degetul acuzator. Cred, ca intr-un moment foarte greu, am reusit sa-mi depasesc conditia de femeie ranita, si sa refuz sa ma cobor la un nivel insalubru. Nu am vrut sa stiu nimic, nu am facut investigatii, si nu am pus niciun fel de intrebari anchetatoare. Oricum nu folosea nimanui sa descopar murdariile din viata celor care m-au privit cu seninatate in ochi in timp ce ma minteau. Pana la urma, eu nu sunt glasul constiintei nimanui. Cum isi amorteste fiecare mustrarile de constiinta, nu e problema mea.

Dar va rog sa intelegeti toti un singur lucru. Am iesit din depresie. Nu mai sunt bolnava. Si sunt perfect capabila sa iau hotarari fara sa trebuiasca sa ma judecati voi. Nu trebuie sa va simtiti datori sa ganditi in locul meu. Incercati sa va puneti ordine in viata voastra. Poate veti descoperi ca nu e chiar atat de minunata cum pare. Poate veti descoperi ca treceti ori printr-o stare de negare, ori printr-o amortire a simturilor. Si voi aveti demoni. Puteti trai cu ei sau ii puteti exorciza. Puteti sa va intoarceti intr-un timp paralel cu tot cu cosmaruri si sa pretindeti ca sunteti happy. Puteti sa va ingropati durerea si sa pretindeti ca sunteti ok. Dar nu sunteti. Diferenta dintre mine si voi e ca depresia mea a fost publica si cu consecinte distructive vizibile. Daca asta imi pune o eticheta, sunt gata sa o accept. Daca asta va face sa va simtiti mai buni, sunt gata sa accept si asta. Si stiti de ce? Pentru ca nu-mi pasa nici cum ma judecati si nici cum ganditi. Intr-un efort de marinimie, va spun ca mi-e mila de voi. Pentru ca sunteti atat de limitati, incat ceea ce oferiti, oferiti conditionat. Iar eu nu am sa fac “mumos” in fata nimanui. Si nu am de gand sa ma inconjor de oameni carora trebuie sa le spun ce vor ei sa auda. Si nu am nevoie ca cineva sa stabileasca un raport de forte cu mine. Imi place singuratatea mea. Si nu am de gand sa ma mint ca sunt happy. Pentru ca nu sunt. Dar macar eu am puterea sa recunosc asta.

Voi puteti?…

15 May , 2011 - Posted by | me

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: