poveste cu final neasteptat II

– Mom, cum a fost seara? Te-ai distrat bine? Am vrut sa intru la tine, dar dormeai si nu am vrut sa te trezesc.
– A fost bine, Lexi, a fost placut, doar eu si Cristi. Tu unde ai fost? Ai bantuit prin cluburi? Iti fac o cafea?
– Daaaa…vreau o cafea, ma simt zombie, a fost o harmalaie ingrozitoare la Heaven, plin de pusti si house dement, stii tu…
– Hmmmm…droguri?
– Din belsug. E plin de dealeri acolo, iar pustii de 16 ani cumpara la greu.
– Of Doamne, Lexi, ce e in neregula cu copiii astia?
– Deh, mom, curiozitatea, parinti neimplicati, teribilismul varstei, stii cum este…
– Nu stiu, Lexi, tu nu  mi-ai facut asemenea probleme. Am fost o mama fericita.
– Macar atat sa fac pentru tine, mom, sa nu-ti dau batai de cap. Desi, imi amintesc ca ai fost destul de severa cu mine. M-ai controlat tot timpul. Si acum o faci, dar asta e in firea ta. Esti obsedata de control si disciplina.
– Nu fi ticaloasa, n-am fost chiar atat de rea.
– Pe dracu’ nu! Ai fost o teroare. Adu-ti aminte cum ma cicaleai in primul an de facultate. “ai grija pe unde mergi…ai grija cu cine te intalnesti…la ce ora ajungi acasa?…cu cine te duci la club?…” Nu mai spun nimic de minunata varsta a adolescentei, cand toti prietenii mei isi pierdeau noptile pe la discoteca, iar eu ma rugam de tine fara succes.
Ma bufneste rasul cand ma uit la Lexi cum ma maimutareste, mai ales ca are perfecta dreptate. E putin spus ca am fost o teroare. Eram de-a dreptu’ paranoica. Bine, nici acum nu sunt prea departe. Daca Lexi tuseste, deja imi imaginez o pneumonie. Daca are o durere de cap, vad deja o meningita la orizont. Nu cred ca am sa scap vreodata de sindromul mamei nebune. Si la pariu ca si ea va fi la fel.
– Doar pentru ca incercam sa te protejez, comoara mea. Imi intrase spaima in oase dupa intamplarea nefericita a Giuliei. Iesita de la discoteca, a fost violata in grup de patru golani. Avea doar 14 ani, o mama careia ii placea bautura, si un tata adoptiv care lipsea mult de acasa.
– Biata Giulia, are deja trei copii si mai asteapta unul. M-am intalnit cu ea acum cateva luni si arata de 40 de ani. Imi vine greu sa cred ca are doar varsta mea. Se pare ca sectantul ala de ziua a saptea, sau a paish’pea, cu care s-a maritat, si-a propus sa mobilize casa cu copii. Imi spunea Giulia ca pe toti peretii vezi postere cu citate din biblie. Se tot scuza ca nu ma poate invita la o cafea, unul din copii avea pojar. Cred ca de fapt fanaticul ala i-a interzis sa vorbeasca cu mine. Eu sunt “stricata” care umbla fara batic in cap, in jeans, decoltata si oroare! se fardeaza.
Glasul lui Lexi se franse. Scutura din cap si coama blonda ii incadra ovalul fetei.
– Dar s-o lasam pe Giulia, vroiam sa-ti spun ca in seara asta raman la Alina. Seara intre fete, pijama-party, si maine plecam la facultate impreuna. Am sa ajung tarziu acasa, am cursuri si dupa-amiaza. N-ai sa te plictisesti singura?
– Nu-ti face griji pentru mine, du-te si distreaza-te. Da-mi doar un telefon micut, ca sa stiu ca esti bine si in siguranta.
– Paranoia cand imi vine, rup camesha dupa mine, se maimutari Lexi in timp ce intra in camera ei, si-mi facu cu ochiul smechereste.
Asta-i fiica-mea! Face haz de mine, dar de fiecare data da cel putin doua telefoane, ca sa stau linistita.

Urasc zilele de luni. Asezata in fata ferestrei, sorb incetisor din cafeaua fierbinte si privesc oamenii care se grabesc spre statia de autobus. Desi nu e inca sapte, strada deja s-a trezit la viata. Intotdeauna m-a uimit efervescenta matinala. Sau poate ca ma iau pe mine ca etalon de masura. Desi nu sunt o somnoroasa – nu reusesc sa dorm niciodata mai mult de cinci ore – dimineata ma simt lipsita de forta. Ma oboseste efortul de a ma ridica, de a merge la dus, machiaj, alegerea imbracamintei. Un medic mi-ar spune ca sufar de anemie, sau ca am o deficienta serioasa de ceva vitamine si minerale. Asta ar fi explicatia stiintifica, doctorii se pricep de minune sa iti arunce in fata cate o chestie de-asta care pare sa justifice felul cum te simti. Doar daca te duci la un doctor de cap, ai sanse sa primesti o alta explicatie. Pare sa te inteleaga, dar si el are un diagnostic rapid: depresie. Se uita la tine fals-rabdator si incepe sa te intrebe de tot felul de chestii. Din fericire, cele 50 de minute de terapie trec repede. Te prinzi din mers ca vrea sa te incadreze intr-un tipar, si ii spui ce vrea sa auda. Numai sa iti dea naibii mai repede pastilele alea care te vor ajuta sa dormi, ca sa nu mai auzi vocea aia micuta din back-ground care iti sopteste: “e inutil, Patricia, viata ta tot ratata este, indiferent cata terapie ai face”
Patricia…nu-mi place numele meu. Probabil ca mama mea s-a gandit la o fiinta rasata atunci cand m-a botezat. Ori asa si-a dorit sa arate copilul zamislit de ea. Imi inchipui cat de dezamagita a fost dupa nastere, nu aratam deloc ca o printesa. Cu siguranta, dezamagirea i-a fost incununata atunci cand a devenit evident ca nu ii seman deloc. Invelisul exterior nu era prea grozav, si in plus, eram si ingrozitor de sensibila. In fine, neesential…o dimineata de luni chiar nu e potrivita pentru o cadere nervoasa.
Concediul meu fortat a inceput de azi. Am rezolvat totul prin Delia, am evitat discutia stupida cu madam Pavel de la resurse umane, scandalizata ca imi iau un concediu fara plata cu zece zile inainte de inaugurarea noii sectii…dap, cata inconstienta din partea mea. Si totul pentru a-l evita pe imposibilul, obraznicul, si cinicul sef al firmei. Lexi a ramas uimita de un concediu luat asa aiurea, si inca fara plata. Nu prea ne dau banii afara din casa, iar facultatea ei e destul de costisitoare. Daca tatal ei nu ne-ar fi parasit, daca ar fi ramas macar interesat de fiica lui, daca…daca…prea multi “daca”. Trecutul e trecut, pierdere de vreme sa mai descalcesti erorile tineretii. Vorba aia: de gresit, toti gresim la tinerete, n-avem de unde stii ca nu tot ce merge in patru labe e bun si de carnati. Macar aici nu s-a inselat maica-mea: tatal lui Lexi a fost cea mai mare canalie egoista de la Facultatea de Medicina, nici nu ma mira ca a avut un success atat de fulminant. Lipsa de scrupule si nesimtirea l-au ajutat enorm in cariera. Imi amintesc cand ne-am intalnit cu el pe holurile spitalului. Lexi era micuta, nu avea nici cinci ani, si pentru ca nu aveam cu cine sa o las, a trebuit sa o iau cu mine. Eram disperata din cauza unui nodul la san, si paranoica cum sunt, deja vedeam un cancer la orizont. Nu mi-era ca mor, ma gandeam doar ca Lexi va ajunge intr-un orfelinat, ramasa orfana de ambii parinti. Cand am iesit din cabinetul medicului, aproape ca ne-am lovit de el. Era foarte aferat, flirta cu o asistenta frumusica, fataita, si boita din belsug.  Verdele-dragon de pe pleoape o facea sa semene cu un extraterestru. Dupa felul prevenitor cu care o conducea usor de cot, am inteles ca nu ii ajunsese inca in pat. Chestie care pe mine ma lasa perfect indiferenta, depasisem de multi ani socul plecarii lui. A rostit din varful buzelor un “sarut-mana” politicos, si s-a oprit. Fetiscana se uita la noi cum ne privim, si nu prea intelegea momentul, daca sunt o prietena, o pacienta, sau o simpla cunostinta. Am scos-o eu din impas, prezentandu-ma. La divort, de dragul lui Lexi, pastrasem numele lui. Probabil ca asta a alarmat-o, caci a inceput sa faca pasi inapoi, speriata probabil ca urmeaza o intalnire cu nevasta, intalnire din care va iesi sifonata si cu parul smuls. S-a grabit el sa faca specificarile de rigoare: fosta sotie. Iar eu am completat: “si fostul copil”
Fatuca s-a racit, a baiguit cateva scuze despre o analiza importanta si a fugit pe scari. Dupa cateva remarci banale, ne-am despartit si noi. Nici macar o singura data nu s-a uitat la Lexi, ca si cum nu exista, nu era in bratele mele. Si era tare frumusica Lexi a mea, imbracata intr-o rochita albastra de catifea, cu ochisorii rotunzi si poznasi. Unii oameni nu ar trebui sa fie parinti, clar! Ce curios ca mi-am amintit acum de el, dupa aproape douazeci de ani. Cand ma gandesc la tot ce s-a intamplat, raman si eu uimita ca el e tatal copilului meu. De parca Lexi ar fi aparut din neant, fara participarea lui, ca si cum as fi facut-o singura, ori din spori.
Din fericire, nu a mostenit aproape nimic de la el, doar ochii. Fata mea e bucatica rupta din mine, mai putin dulceata mea. Perfect politicoasa, e in stare de replici taioase atunci cand e provocata. Eu, oaie bleaga, mi-e rusine sa reped omul cand sunt calcata pe escarpeni, chestie care pe fiica-mea o scoate din sarite, si se zbarleste la mine: “zau, mama, esti dezgustator de politicoasa, si catusi de putin pregatita pentru lumea reala”
Are si ea dreptate, saraca, doar ca eu asa sunt, asa am fost educata, sa nu jignesc, si sa nu spun vorbe grele cu usurinta. Multe se pot repara, dar sufletul unui om, odata ranit, nu-l mai poti repara. Eu sunt cel mai elocvent exemplu.
Bun, Lexi e la facultate, eu sunt in concediu, si ma plictisesc de moarte. Nu imi gasesc locul, am baut deja doua cani de cafea, curatenie nu trebuie sa fac, sa impletesc pullovere nu stiu, la telenovele nu ma uit, prietene fitzoase de mall nu am…cu ce dracu am sa-mi umplu eu timpul?
Daca aveam bani, m-as fi dus prin anticariat, dupa carti. Of, cartile! Blestemul si binecuvantarea mea. Daca regret lipsa banilor, e doar pentru ca nu reusesc sa ii ofer mai multi bani lui Lexi, si pentru ca nu pot sa-mi cumpar toate cartile pe care mi le doresc. Noroc cu internetul, desi nu e acelasi lucru cu a rasfoi o carte, mirosul de cerneala, de hartie, ramane unic.

Telefonul! Pariez ca e Delia, sa-mi dea raportul, ori sa-mi spuna ca nu gaseste cine stie ce acte. Fata asta e ingrozitor de dezordonata, si cu gandul doar la flirturi. Are o intreaga colectie de barbati buni de nimic, specialisti in seducerea gasculitelor cu capul plin de romane ieftine. Nu stiu unde ii gaseste. Dap, ea este.
– Pat, aici e o nebunie, toata lumea e turbata. Cristi a aflat ca nu vii doua saptamani, si a facut o criza. Dupa ochii pe care ii avea, si pungile umflate de sub ei, presupun ca a avut o noapte de betie crunta. Madam Pavel m-a trecut prin furcile caudine cand m-am dus cu cererea ta de concediu, Liana mangaie si compatimeste nush’ ce femeie din sectie, batuta de barbat, desigur, iar madam “radio-sant” imi face creierii zob cu “marele killer”. Care, apropos, si-a facut aparitia in birou, la prima ora, m-a privit ca pe o prajitura stricata, si a trantit usa dupa el de am zis ca pica geamurile. Ce trebuie sa fac ca sa te conving sa te intorci la servici?
– Delia…
– Niciun Delia! Nu stiu de unde si de ce ti-a venit idea asta cu concediul, dar te implor sa te intorci. Nu fac fata singura, tutele astea doua nu ma ajuta cu nimic, si pe mine ma stii: eu nu am competenta si organizarea ta. Am sa sfarsesc sa fiu concediata, am sa ajung sa vand haine chinezesti la mall, si totul doar din cauza ta.
– Delia…
– Credeam ca-mi esti prietena! Stiu ca te enerveaza la culme rozul meu tipator, si ca fac ochi dulci oricarui barbat neinsurat din firma, dar promit ca ma imbrac doar in culori stinse, si am sa fiu mai cuminte ca o maicuta, daca te intorci.
– Delia…of, stai ca e cineva la usa. Te sun eu imediat. Si incearca sa nu te sinucizi, bine?
Inchid telefonul inainte ca tipetele ei de protest sa imi sparga timpanele. Cine dracu’ o mai fi la usa? Madam Tanta, vecina de la doi, care iar a ramas fara cafea, ori cine stie ce aiurita de la nu stiu care secta, care imprastie mesaje publicitare despre venirea iminenta a Apocalipsei? A se slabi, n-am chef de tampiti azi.
Deschid usa plina de nervi si raman tablou. In fata mea, rezemat nevinovat de tocul usii, sta Marcus. Nevinovat pe dracu’, daca privirile ar putea ucide, probabil ca as fi deja moarta. Tipul e furios si nu face niciun efort ca sa ascunda asta.
– Am nevoie de tine la firma, iar scuza cu concediul nu te va salva. Nu ai nevoie de tinuta office, deci nu mai pierde timpul.
– Buna dimineata si tie, domnule Marcus, dar ce albina te-a muscat azi de posterior? Si vezi ca oficial sunt in concediu fara plata, deci, ia-ti ordinele si dispari!
– Esti lasa si neprofesionista. Nu credeam ca atractia dintre noi te poate speria intr-atat incat sa fugi. As fi spus ca ai mai mult aplomb.
– Despre ce dracu’ vorbesti? Care atractie? Si cum iti permiti sa-mi pui profesionalismul la indoiala? Esti grosolan, necioplit, si dezgustator de arogant. Hei, ce naiba faci? Iesi afara din…
Protestez zadarnic, tipul a si intrat si se indreapta glont spre bucatarie. Dezinvoltura cu care isi toarna cafeaua fix in cana mea preferata, ma face sa scrasnesc din dinti.
– Nu-mi amintesc sa te fi invitat in casa.
– Relaxeaza-te, n-am de gand sa fiu mai nesuferit decat sunt de obicei. Pur si simplu am nevoie de o cafea. Si incearca sa respiri, nu-mi esti de niciun folos daca te loveste infarctul.
– Ce doresti, domnule Marcus?
– Doresc sa nu mi te mai adresezi atat de formal, asta ar fi prima chestie. A doua: sa-ti torni o cafea, pentru ca sigur la servici nu ai sa mai ai timp. Ultima chestie o trec sub tacere, pentru ca vreau sa raman cu jugulara intacta. Deci, bea-ti cafeaua, incalta-te, si misca-ti fundul la masina, avem treaba azi, si toata saptamana. Iti promit ca sambata vei avea timp sa te relaxezi pentru serata.
– Ce serata? Nu merg nicaieri cu dumneata. Auu…
Tipul e nebun, ma trage efectiv spre usa, in timp ce-mi culege din hol cizmele de cowboy. Cizmele astea la job? Oh Doamne, e un cosmar.
– Domnule Marcus, opreste-te sau tip.
– Bun, fa-ti numaru’, tipa, protesteaza, la ONU, Geneva ori Green Peace, dar continua sa mergi. Ma grabesc al dracului de tare iar fratele meu alcoolic nu-mi e de niciun folos la firma. Deci, misca! Ne asteapta soferul si exact in 40 de minute am o intalnire importanta.
– Ca si cum imi pasa! Da-mi dracului drumu’ la mana!
– Ca sa fugi inapoi in apartament? Nici nu ma gandesc! Am nevoie de tine la firma, competenta ta organizatorica e de notorietate, iar Cristian nu e bun de nimic azi. Vei lucra direct cu mine, nu te sfii sa intri daca ai vreo urgenta, am vorbit deja cu secretara, nu va trebui sa astepti. Am probleme cu electricienii, cu mecanicii care umbla brambura, si cu fitzosul ala de la logistica pentru care lumea se imparte in tampiti si informaticieni. In plus, mai am si italienii pe cap, deci incearca sa nu fi antipatica cu ei. Doar o ciocnire de personalitati mi-ar mai lipsi.
In timp ce el latra ordinele, soferul demarase deja in tromba, si dupa cum conducea existau mari sanse sa isi piarda permisul. Mi se parea ridicol sa ma mai cert cu el, in blugi, tricou pe care scrie “rock me” si cizme noncomformiste.
– Imi ramai dator, domnule Marcus. Si ma astept la o recompensa financiara pe masura, care sa compenseze concediul meu ratat. Grosolania de a navali in bucataria mea fara sa fii invitat, n-o mai pun la socoteala.
– Am sa ma revansez, promit. Si financiar si personal. Sambata seara am sa-mi inghit orgoliul de mare macho, si am sa-ti prezint cele mai respectuoase scuze, in timp ce tu ai sa zambesti prefacut la bratul meu, in timp ce socializezi cu italienii. Te asteapta o proba la Agnes Toma, miercuri cred. Nu uita sa treci pe acolo sa incerci rochia.
– Ce rochie?
– Rochia de seara, pentru sambata. E neagra. Si sa nu te prind cu perle la gat, urasc perlele. Sunt pentru babe trecute de 70 de ani. Nu te osteni sa te certi cu mine, am ajuns deja, si nu am timp. Deci, sterge-o la treaba, si daca ai probleme, sunt in birou.
Ma uit dupa el in timp ce dispare. Ziua asta nu a inceput deloc bine, si ceva imi spune ca va fi si mai rau. Ma indrept resemnata spre biroul meu, constienta de privirile colegilor. Nimanui nu i-a scapat faptul ca am venit impreuna, si nici neglijenta imbracamintei mele. Ploua cu presupuneri in urma mea, clar!

Advertisements

18 thoughts on “poveste cu final neasteptat II

  1. Da…da…ce mai scris…fantezii ratate despre iubiri imposibile, in care personajele sunt genul constant. Adica, cand ii loveste dragostea, ii si tine, vezi doamne. Mi-am scos iluziile la meazat, Cris. Oricat de mult mi-ar place mie povestile cu final fericit, povestea asta nu il va avea…

  2. Draga mea, povestile cu final fericit sunt povesti, nu realitate din pacate. Nu trebuie sa dai un final trist povestii doar pentru ca realitatea este trista. Viseaza si spera… asta este si modul meu de a trece peste dificultati. Oricat de grea a fost ziua, cand ma culc visez cu ochii intredeschisi (un vis care sunt constienta ca nu se va indeplini!!!) si adorm zambind. Asta e tot ce conteaza…
    Sunt persoane pe care “lovirea” dragostei ii sperie. II sperie intensitatea trairilor si atunci fug, se ascund. Le este frica sa nu se termine sau sa se termine atunci cand nu sunt pregatiti sufleteste…

  3. Dap, mult zgomot pentru nimic. De finaluri cu happy-end si iubiri “inaltatoare” zic. Am sa-mi permit o expresie plastica, stiu, nu tocmai potrivita unei doamne, si am sa spun: nu tot ce umbla in patru labe e bun si de carnati.

  4. Hai ca simulezi bine!
    Mi-era dor sa te mai citesc… Ma bucura fiecare “aparitie” a ta caci in felul asta pot sa-ti iau cumva “pulsul”. 🙂
    Oriunde te-ai afla sper ca esti bine, si iti doresc ca in anul ce vine sa ti se indeplineasca cea mai draga dintre dorinte.
    Sarbatori fericite, sis!!!!

    Sarbatori fericite, Romina!!!

  5. Multumesc, Lizi! Iti doresc si tie tot binele din lume, alaturi de Marius. Noul An sa va aduca pace in suflet si toata speranta unui viitor frumos.
    Imi pare rau ca urarile mele de bine par atat de sarace, dar ma stii, urasc platitudinile, si cuvintele banale insirate doar in asemenea momente. Tu inca esti una din cele mai bune prietene, si sunt sigura ca intelegi ce spun, dar mai ales, stii ca tot ce ti-am scris aici vine din suflet. Pana la urma, doar asta conteaza…sa crezi in ceea ce spui…

  6. La multi ani frumosi si fericiti, sis… si multa sanatate, scumpa mea!!!!
    Esti bine? Nu ai mai dat niciun semn…
    Mi-e tare dor de tine!

  7. Liz, multumesc pentru urarile de ziua mea. Esti singura care si-a adus aminte de mine, in afara de Ioana desigur.Nu ca as fi surprinsa, e mult timp de cand…
    In fine…neesential.
    Nu, nu sunt bine deloc.

  8. Imi cer iertare, fetelor, nu am intrat de feisbuc. Nici nu imi mai amintesc parola. Pana si blogul asta il deschid rar, din lipsa de net, sau de net la plic. Incerc sa va raspund cat de repede pot. Va multumesc

  9. Sunt tot in Torino, sis. Sanatatea? Sunt la pamant, la modul cel mai concret. Inima, rinichii…
    In plus, am avut un os fisurat la picior, mi-a cazut usa de la sifonier in cap si inca am ochiul si pometele umflate, cearcanele sunt cat China, nu mananc sau cand o fac mananc cat o vrabie, si etc…etc…
    Adauga la asta cei 49 de ani care ma deprima, si ai sa ai o imagine de ansamblu. Inmulteste imaginea asta cu 100 si ai sa vezi ce iti da.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s