amour

Va spuneam ca sunt in faza in care incerc sa ma anesteziez uitandu-ma la filme. In traducere libera, asta inseamna ca m-am uitat numai la filme usurele, care sa nu-mi puna mintea pe moatze. Instinct de supravietuire, cred.
Dar cum eu sunt o “norocoasa”, am gasit un film pe care NU il recomand, dat fiind mesajul absolut devastator. Filmul se numeste Amour si nu e deloc genul usurel. Au contraire, pe mine m-a aruncat pur si simplu in depresie, mai rau decat eram. In timp ce incercam eroic sa imi stapanesc lacrimile, mi-am jurat inca o data in plus ca niciodata, dar niciodata, nu am sa permit sa ajung asa. Stiu ca societatea si biserica infiereaza suicidul, dar un act voluntar de distrugere e de preferat unui asemenea sfarsit. Batranetea nu vine intotdeauna la pachet cu senilitatea, si putini sunt cei care, batrani si foarte bolnavi, isi pierd si mintile. Luciditatea devine un cancer care roade la fel de rau ca si boala. Din noi si din cei apropiati noua.
Nu vreau sa divaghez prea mult, mai ales ca sunt inca sub soc. Dupa filmul asta, tot ce vreau este sa ma adun in coltul unui perete, si sa ma legan ca un copil parasit la orfelinat.

Amour este un film pentru cei fericiti, voiosi, si incredibil de prosti. Pentru ceilalti este o radiografie pe viu a tuturor spaimelor noaste.

Advertisements

2 thoughts on “amour

  1. me, iubita mea, sunt ingrijorata! ce e cu tine? de ce nu-mi spui nimic? ce e cu tine, puiule? te rog, da-mi un semn, oricat de mic. ma framant, me! tu stii ca nu pot fara tine! tu stii ca esti ceea ce ma tine lucida!… te imbratisez, scumpa mea!

    esme

    ________________________________

  2. esme, iarta-ma! din suflet te rog sa ma ierti! doar ca…nu-s tocmai bine, esme. si tu stii cat de mult urasc sa ma vait si sa ma lamentez, si, mai ales, sa incarc pe cineva cu dramele mele existentiale. incerc sa…of, esme…nici eu nu stiu ce dracu’ incerc, dar mi-e clar ca incerc degeaba. sufar de un soi de autism emotional, si prea multe au venit peste mine in ultimul an, si nu pot si nici nu mai vreau sa vorbesc despre asta, nici macar cu mine. sau mai ales cu mine. doar ca ma simt prinsa intr-o viata care parca nu-mi apartine, si ma surprind uitandu-ma la viata mea ca si cum ar fi a altcuiva…a cuiva strain de mine. simt la modiul acut o discrepanta intre cine sunt eu si felul cum traiesc, si asta ma ucide. ” pana la urma, toti avem picioare de lut”…si ” unii au vocatia nefericirii”…remember?
    si mai e si muzica pe care o ascult, si singerez cu Paler si Nichita in fiecare zi…si ma simt pierduta si bolnava la modul cel mai concret.
    si ma omoara incet si sadic dorul de ioana, si imi pun intrebari dureroase, si adauga la asta si bilantul facut si care e sub zero, si sentimentul de ratare, de esec plenar…si asa un gust amar am in suflet, incat…
    iarta-me, esme, esti singura care ai ramas langa mine la modul cel mai concret, si nu meritai tacerea asta. dar nici sa te incarc cu nefericirea mea nu ar fi drept fata de tine.
    iarta-me, esme…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s