glonte de argint

crampeie

Dupa ziua de ieri, deprimant de ploioasa, m-am decis sa ies la soare. Mi-am spus ca ar fi o idee buna sa stau pe o banca retrasa intr-un parc. Aveam o nevoie disperata sa stau la caldura, inconjurata de oameni, dar cumva, la adapost de ei. Ma gandeam, in naivitatea mea, ca tinuta mea sobra si ochelarii negrii opaci ma vor feri de intruziuni neplacute. Speranta desarta, uitasem ca orasul e plin de romani, care, in cel mai balcanic stil, vor sa socializeze. Se aseaza pe aceeasi banca un domn, care isi verifica plin de nerabdare telefonul. Ma intorc pe trei-sferturi, mesaj politicos, dar fara echivoc, ca nu doresc sa intru in vorba. Pe moment, se pare ca mesajul a fost receptionat. Dar nu pentru mult timp, pentru ca imi suna telefonul. Evident, melodia lui Proconsul sparge tacerea. Discut rapid cateva minute, pentru ca urasc sa vorbesc interminabil la telefon, iar doamna care ma sunase avea chef de vorba, ceea ce venea in contradictie flagranta cu lipsa mea de chef. In timp ce imi pun telefonul in buzunar, pariez ca cel de langa mine va intra in vorba. Si desigur, nu m-am inselat. In “dulshele” grai moldovenesc, sunt intrebata daca sunt romanca. Intrebare total stupida, din moment ce ma auzise vorbind romaneste. Ii raspund rece, in speranta ca omul va intelege si va renunta. Da’ de unde! Ii infloreste un zambet larg pe fata, de parca eu eram sora lui demult pierduta, si se pune la vorba. In urmatoarele cinci minute isi face o prezentare demna de un interviu, desi il asigur ca nu vreau sa-l angajez. “Stimata domnita, ce intamplare fericita ca v-am intalnit azi” rosteste plin de gratitudine, de parca intalnirea cu mine ii asezase o coroana de rege pe cap. Ma abtin eroic sa ii spun ca apelativele groase: domnita, stimata duduie, imi sunt dezagreabile si denota un gust cel putin indoielnic. Asta imi aduce aminte fulgerator o discutie care a inceput cu rafinatul “aaa, nu, doamna, nu ai sa te retragi acum asa, nu inainte de a …” Incerc sa imi reprim amintirea, ca de fiecare data spunandu-mi ca este dureros de inutil. In stanga mea, bazaitul enervant continua sub forma unei voci trecuta deja la nivelul confidential. “Viata mea e un roman”, ma anunta conspirativ domnul de langa mine. Pe cel mai neutru ton il sfatuiesc sa se apuce repede de scris, dar asta nu il dezarmeaza. Incepe sa imi povesteasca febril hmmm…”romanul”, moment in care eu ma vad pusa in situatia de a face o alegere: sa ma ridic de pe banca si sa ma duc dracului acasa, ori sa raman, si sa ma trec pe off. Perspectiva de a fi alungata de pe banca scaldata de soare ma umple de revolta. Adica, de ce naiba sa fiu iarasi eu cea care renunta, doar pentru ca un necunoscut moare de plictiseala?!
Asa, de’a dracului, decid sa raman si incerc sa ignor glasul soptit de langa mine. Imi bate soarele pe fata si asta imi da o stare de bine. Admir catelusii zburdalnici care se zbenguie pe langa stapanii lor. Un bishon cu ciufu’ in ochi se opreste langa banca, isi ridica cu un aer regal piciorul, si “onoreaza” teritoriul. Chicotesc pe infundate, pentru ca aerul lui demn a disparut la aparitia unui fluture care ii da tarcoale. Cutzul nu stie daca sa fie indignat sau curios. Decide probabil ca e prea frumos afara ca sa se enerveze, si se intoarce demn langa stapan. Ciudat, credeam ca doar femeile prefera rasa asta de caine. Batranelul care il trage usor de lesa are un aer absent.
Pe langa urechi imi trec cuvintele “romancierului”…”i-am spus Maricicai ca mama-sa e o scorpie care vrea sa ne strice casa, da’ nu m-a ascultat. Ei, atunci i-am spus, hotaraste: eu sau maica-ta…” rosteste decis in timp ce ma priveste plin de mandrie, asteptand probabil sa-l felicit pentru intransigenta lui. Ii zambesc sters in timp ce fredonez in minte valsul lui Doga. M-am trezit cu el in cap, desi e mai bine de un an de cand nu l-am ascultat. Asta ma face sa imi amintesc ca…dar, nu! N-am sa ma intorc iar la asta…Deocamdata, sunt fericita ca stau la soare, si ca privesc oamenii, fara sa incerc sa le mai ghicesc viata. Mai bine imi inchipui ce vreau eu. Pot sa imi inchipui ca au avut o viata fermecatoare. Pe doamna in varsta, care sta pe banca din fata mea, o vad ca pe o nevasta de avocat sau militar. Tinuta e demna, si e imbracata elegant, chiar daca are nevoie de badanta. E coafata, are un sirag de perle si un inel cu o piatra micuta prinsa intr-o montura complicata. Socializeaza cu un batranel aflat intr-un carucior, cu picioarele invelite intr-un pled. Par sa se distreze bine impreuna. Langa mine, domnul decide ca in femei nu poti avea incredere, sunt prea ipocrite. Ma intreb cum de nu ii trece prin minte ca tot ce ne inconjoara, ca noi insine suntem supusi unui proces evolutiv, ca totul se misca intr-o directie sau alta, ca nimic nu-i imuabil precum Ceahlaul, care dracu’ ştie cum o fi aratat si ala pe vremea dinozaurilor. Probabil ca totul devine mai simplu cand e disecat la nesfarsit, pana la satietate, viata, oamenii, relatiile, de-a valma, pana cand totul devine o masa amorfa de panseuri indoielnice presarate cu crampeie de viata sordida.
Imi cer politicos scuze, si plec inainte de a-i veni ideea nebuneasca sa imi ceara numarul de telefon. Sunt sigura ca maine va gasi pe altcineva caruia sa ii povesteasca cat a suferit din cauza Maricicai. Poate, cine stie, o sa gaseasca o femeie simpla, vrednica gospodina, care isi va inchipui ca ii poate vindeca ranile.
Cu putin noroc, asta il va tine acasa, iar parcul va deveni pentru el doar un banal parc…
.

25 March , 2013 - Posted by | me

2 Comments »

  1. sis, oamenii sunt mult mai singuri decat par si decat sunt dispusi sa recunoasca… bietul om, cauta si el putina companie, nu-i de blamat, mai ales dupa tot ce-i facuse Maricica, hi, hi…
    Imi place cum scrii. Fa-o mai des.

    Comment by lizi | 29 March , 2013 | Reply

  2. Hmmm…ma flatezi, ca de obicei. Nici inainte nu dovedeam prea multa inclinatie pentru scris, dar in ultimul an mi-am pierdut si bruma de scanteie pe care o aveam.De parca nu-mi mai gasesc cuvintele, ori tot aplombu’ meu se risipeste in lungile monologuri interioare cu mine. E drept, in ultimelele trei saptamani nici nu am fost prea bine, desi o tensiune de 173/104 nu e chiar atat de grava…hehehe…
    Nenea asta? Deh, la prima vedere asa parea, ca e in cautare de companie, dar eu am rezervele mele. Mai degraba era o tactica de a incerca marea cu degetul. Se stie foarte bine ca femeile nu rezista la romantzuri de-astea si toate isi inchipuie ca ele si numai ele pot sa vindece ranile unui suav suflet de barbat, greu incercat de o nevasta nedemna, curva si catusi de putin gospodina. Mi-e teama ca in ultimul an mi-am pierdut iluzii…destul sa racai putin poleiala si inevitabil gasesti doar gablonz.

    Comment by me | 29 March , 2013 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: