de’ale vietii

Azi nu am sa scriu despre chestii profunde. Nu ma bantuie nicio idee filozofica de mult timp, si sincer, nici nu simt ca ar fi vreo mare pierdere. Azi am de gand sa dezvolt unul dintre faimoasele mele monologuri interioare, tema centrala fiind fidelitatea in relatie. Stiu, tema e comuna pana la banal, dar e o tema intotdeauna prezenta in cuplu. In mintea mea de blonda, lucrurile sunt asezate foarte clar: relatie = fidelitate. O sa-mi spuneti ca infidelitatea carnala e cea mai mica dintre problemele unui “el” si a unei “ea”. Foarte de acord cu asta, tradarea nu imbraca strict doar forma carnala. Cea mai dureroasa forma de tradare e cea emotionala, pentru ca nu o intelegi. Nu o intelegi, si te rupi intr-un triplu-axel metaforic, incercand sa pricepi ce ti-a scapat. Desigur, nu reusesti, ceea ce e devastator de dureros. Dar, si aici urmeaza un mare “dar”, tradarea emotionala, apare doar in absenta dragostei. Deci, tradare emotionala = no love. Lucrurile se complica cu adevarat in momentul cand ghinionistii protagonist ai relatiei, chiar se iubesc. Iubire de care amandoi sunt constienti si pe care niciunul nu o neaga.Doar ca, la un moment dat, unul dintre ei, si anume barbatul, ( oare de ce dracu’, in cea mai parte a timpului, e barbatul?) dupa o matura chibzuinta, are o revelatie, izvorata drept din putzul gandirii lui profunde. Iar deja faimoasa revelatie, este ca la un barbat, tradarea fizica nu se “pune”. In traducere libera, el, barbatul, deh, zice “piua”, si transforma in silogism faptul ca el poate iubi o femeie cu disperare, dar ca are dreptul sa o insele cu alta, doar pentru ca, cu acea alta, nu e implicat decat sexual. Adica, pe sleau spus, iubirea nu are nicio legatura cu tavaleala sordida din pat.

Departe de mine ideea sa contrazic o conceptie batuta in cuiul mintii lor, de catre barbati. O singura nedumerire am: de ce ar fi asta un prerogativ strict masculin? Doar din cauza nivelului ridicat de testosteron, abil mascat sub cuvantul orgoliu masculin? Care spune ca femeia de-aia e femeie, pentru ca nu poate sa faca ce face un barbat? In logica mea de blonda, continui sa imi spun ca si femeile au orgoliu, intr-o masura la fel de mare ca si barbatii. Si cum lor, barbatilor, nu le place sa isi imparta femeia iubita cu alt barbat, cu siguranta nici femeilor nu le place sa isi imparta barbatul cu alta femeie. E clar ca pentru ambii, atunci cand se iubesc, tradarea carnala este extrem de dureroasa. Si atunci? De unde vine aceasta revolta a barbatilor, atunci cand sunt prinsi cu pantalonii in vine, revolta indreptata impotriva (culmea!!!) tot a femeii inselate, si care a avut prostul gust sa se revolte si sa-l trimita pe inocentul tradator direct la dracu’?

Din nou, logica mea de blonda imi spune ca femeia respectiva are tot dreptul din lume sa decida daca mai vrea sa ramana intr-o asemenea relatie. Pentru ca optiunile ei sunt limitate la doar doua: ori accepta si iarta, (hmmm…cum ai putea ierta vreodata asa ceva?) pregatindu-se emotional pentru tradari repetabile, ori face uz de dreptul ei pe deplin justificat de a refuza o asemenea viata, langa un asemenea sarpe, refuzand in acelasi timp sa se comporte ca o proasta, ceea ce nu este, si tratand situatia exact asa cum este ea de fapt: o batjocura. Una indreptata impotriva inteligentei, dar si a demnitatii ei. Orice va alege, va fi la fel de dureros. Personal, cred ca e de preferat sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi. Pentru ca, in ultima instanta, e o alegere care te defineste in cel mai categoric mod.

Refuzul de a accepta o umilinta, oricat ar fi el de dureros, macar iti lasa sansa sa te poti uita in oglinda fara sa iti fie rusine, cum se intampla cu celalalt. Asta daca celalalt percepe ca ceea ce a facut e rusinos. De cele mai multe ori, nici macar nu intelege suferinta pe care a provocat-o, hmmmm….persoanei iubite. Nu numai ca nu intelege, dar devine sincer indignat atunci cand i se comunica ca romantzul a luat sfarsit. Si pentru ca indignarea lui sa nu se iroseasca in van, se considera o biata victima inocenta, si total indreptatit sa improaste cu noroi fix pe cel pe care l-a tradat. In urma unei logici contorsionate, cel tradat devine vinovatul. Din cauza lui s-a intamplat afurisita aia de tradare. Pentru ca nu a fost destul de deschis, sau destul de iubitor, sau destul de tolerant. Si, la urma urmei, ce mama dracului a facut atat de grav? Ca s-a tavalit in fan cu una pe care nici macar nu o dorea? Pana la urma, totul devine o tragi-comedie cu accente burlesti. Cel lezat, cel ranit, devine brusc personajul negativ, singurul vinovat de aceasta scapare. Si devine cu atat mai virulent insultat, pentru ca nu vrea, si nici nu poate sa treaca cu gratie peste asta, si, culmea ororii! incepe sa puna intrebari. Intrebari extrem de dureroase, as putea sa spun. Moment in care personajul tradator incepe sa se ia cu mainile de cap, sa se plimbe ca un leu in cusca, si sa urle de parca l-a muscat ceva de cour. “ De ce? De ce nu poti sa taci din gura? De ce nu poti sa te preface ca nu stii? Doar eu te iubesc! Nu vezi ca-s mic si ca ma doare? Doar ti-am spus ca nu inseamna nimic! Aaah, dar poate asta e doar un pretext! Cauti motive ca sa ma lasi, de fapt! Cine stie ce-ai facut si tu, si acum arunci vina pe mine! Ca nu cred eu ca tu esti sfanta. Deci, asa! Asta ai urmarit tot timpul, de fapt! Nu m-ai iubit niciodata! M-ai mintit! Cine stie de cate ori m-ai inselat! Crezi ca-s prostu tau?” Cum am spus, totul incepe sa semene cu un vodevil frantuzesc de proasta calitate, iar consternarea partii “lezate” e totala. Si e fix momentul in care decide sa o rupa la fuga, intrebandu-se cum s-a putut insela atat de mult in privinta celuilalt. Iar asta vine la pachet cu dezgustul fata de propria persoana, indoiala privind propria judecata si un self-esteem prabusit vertiginos sub zero.

Nu intentionez nicio clipa sa fac din acest monolog interior o declaratie de razboi barbatilor. Cred ca lucrurile contin multe nuante de gri, iar o astfel de situatie e mai complexa decat pare. Vroiam doar sa evidentiez cat de usor ii putem rani pe cei de langa noi, pe cei pe care ii iubim. Si nici macar pentru o miza serioasa. Doar pentru un pumn de maruntis…

Advertisements

3 thoughts on “de’ale vietii

  1. nu stiu daca putea fi spus mai …fidel. ma refer la absolut toate trairile, la toate pendularile constiintei – mai mult sau mai putin justificate – si tribulatiile sufletesti umane surprinse aici. …fie ale ei, fie ale lui.

  2. esme, ce am scris eu aici e o radiografie frusta si extrem de primitiva, pentru ca nu am pedalat absolut deloc pe nuante.
    hmmm…pendularile constiintei, te asigur ca nu exista mustrari de constiinta, ci doar enervare ca a fost prins, metaforic vorbind. stiu sigur ca e asa, pentru ca cunosc personajele. nervii domnului nu sunt pentru ca l-a lovit un puseu de rusine, ci pentru ca doamna in cauza, care nu e chiar o tampitica, si mai are si instincte, pur si simplu a simtit. drept pentru care, i-a citit Legea Impotriva Revoltelor si l-a trimis la “concurenta“. si nu e deloc dispusa sa ierte sau sa treaca cu vederea. din punctul ei de vedere, povestea e definitiv incheiata.

  3. da, me, nu ar fi fost posibila o radiografiere mai justa si mai concordanta cu ceea ce deriva apoi sub forma esuata a ceea ce protagonistii, oricare ar fi ei, numesc dialog ori discutie pe tema, cu pretentia aroganta a capcaunului de a resuscita si pune sa cante din nou, eventual cu aceleasi triluri sublime, pasarea ucisa… in ce priveste pendularile constiintei, asta trebuia pus intre ghilimele, fiindca da, constiinta nu e un apanaj al oricarei creaturi dotate cu ratiune.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s