scrisoare de la o necunoscuta

Oamenii nu obosesc niciodata sa-si faca rau. Sa raneasca. Sa se raneasca. Sa acuze. Sa se scuze. Ne privim in oglinda si nu ne place ce vedem. Si atunci, spargem oglinda gandind ca deformeaza. Alungim mult realitatea la amindoua capetele, pana ia forma dorita de noi.Ne mistificam singuri. Mimam viata. Mimam dragostea. Mimam durerea. Cautam un surogat pentru puritate. Nu intelegem iubirea ca destin. Aratam a cutit. Aratam a rana. Ne falsificam trecutul. Ne redecoram prezentul cu minciuni. Oricum, viitorul e departe. Uitam sa rostim cuvinte magice. Nu recunoastem un lucru bun cand ni se intimpla. Plangem cand il pierdem. Facem declaratii de dragoste. Facem declaratii de razboi.

Asteptam sa primim. Uitam sa dam. Cadem in derizoriu. Cadem in banal. Cadem in ridicol. Sfanta Treime…Idealizam. Ne inchinam la idoli. Adevarul ne sperie. Minciuna e mai sigura. Uitam sa iubim frumos. Uitam sa plangem. Uitam sa privim. Uitam sa traim. Riscam. Pierdem. Ne victimizam. Intotdeauna, ceilalti sunt de vina. Daruim iubire primitiva, fara substanta, fara ecou si fara glorie. Intre ceea ce vrem si putinul pe care il primim, incape toata tragedia lumii.

Ne amputam sentimentele. Ne umplem de ura. Ne iubim esecurile. Ne ardem puntile. Ne ingropam visurile. In fiecare zi pierdem ceva din noi. Nefericirea devine semn heraldic. Plecam cu prima ploaie. Ne intoarcem cu ultima ninsoare. Ne trimitem flori. Ne trimitem cuvinte. Ne trimitem lacrimi. Ne e frica de noapte. Ne e frica sa iubim. Ne e frica sa credem. Ne e frica sa fim. Existam doar in povesti. Existam doar in cuvinte. Sonetele lui Shakespeare ne par banale. Cine mai are nevoie de ele?

Uitam sa ne-ntrebam “de ce”. Uitam de noi. Uitam de altii. Uitam sa ne plecam fruntea in fata femeii. Uitam ca o singura lacrima schimba viata cuiva. Trecem din gura in gura, ca un zvon public. Ne credem profunzi. Reusim sa fim doar patetici.
Cum e sa fi de cealalta parte a baricadei ?
Cum e sa ai in mana biciul Magicianului ?
Cum e sa te joci cu oamenii ca si cum ar fi personajele unei piese absurde ?
Cum e sa te joci de-a Dumnezeu ?
Cat pretuieste pentru tine o promisiune ?

Advertisements

gri absurd

îmi dărui cuvinte în negru și alb
dar eu le visez în culori
silaba zdrobește cuvântul din prag
mi-e teamă că-i timpul să mori

și pieri de o moarte în nuanțe de gri
petala uitării te arde
silaba ucisă din verbul “a fi”
lovește în tine cu veștede șoapte

îți spun, îți repet, că nimic nu-i firesc
iubirea o văd ca pe-o boală
silabe zdrobite de-un biet interes
cuvinte ucise de-o gură amară

sfarșitul îl văd în nuanțe de gri
tu plangi încet pentru noi
mă implori, și eu mint…voi veni
dar nu mai privesc înapoi

cuvant nerostit

trăiești o zi fără de vară
traiesc o vară fără zi
îți sprijini ruga de o seara
și de un “da” ce n-a veni

și te lovește-aceeași oră
și așteptarea unui “da”
iar gura ta mă mai imploră
și cred că voi abandona

te culci bolnav, și ziua plânge
și totul pare fără rost
și “da” de mila ta se frânge
și nenorocul ce ți-am fost

actorul

In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam jumatati de cuvinte,
Iar tu, cu ochii inchisi,
Pareai incapabil sa mai asculti o silaba,
Soptind doar : “sa nu ma parasesti”
Si in dimineata plecarii spre nicaieri,
Eu iti strigam ca ploua senin, plangand la telefon,
Iar tu aveai atata prostie si lehamite in ton,
Incat banuiam ca e o piesa absurda,
Un rol numai de tine stiut si jucat,
O piesa in care tu erai primadona,
Iar eu faceam o jalnica figuratie.
Credeam ca dragostea trebuie sa moara decent,
Ca doua silabe stinse de vreme,
Si nu tacut, nu pe furis, nu ca un abandon,
Nu fara un adio, nu fara un avertisment,
Nu fara o urare de drum nerostita.
In piesa ta, scrisa de tine,
Tu, jucand rolul vietii tale, ai spus “adio”
Cand sopteai “sa nu ma parasesti”

Crampeie din monologul Patriciei

crampeie

Greu de suportat e lovitura minciunii,
Si mai crunta e starea de stupoare,
De impietrire intr-o inutilitate calaie,
Acolo unde te inchipuiai de neinlocuit, un idol,
Atinsa doar de genunchiul coborat smerit,
Atinsa doar de mana stransa in pumn, la inima,
Ca un omagiul implacabil,
Ca un juramant de onoare al cavalerului pentru regina lui.
Uite ca lovitura minciunii,
A dispretului abia camuflat,
Atingerea unei irosirii desavarsite,
Precum fuga compromisa a unui glonte,
Fuga care acopera un sarut si treizeci de arginti,
Buna doar sa cosmetizeze lasitatea,
Buna doar sa justifice nimicul,
Nici macar nu te mai uimeste.
Si uite ca,
In cea mai lunga zi a anului,
Cu cea mai proasta veste a anului,
Si cea mai mizera surpriza a anului,
Tradarea nici macar nu te mai atinge.
Intinzi colturile zilei,
Intinzi de noapte la ambele capete,
Iar fuga de explicatii,
Cu justificari niciodata cerute,
Niciodata asteptate,
Devine un bun comun.
O consumi cu ochii in tavan,
Precum o plecare dintr-o gara,
Fara “adio si n-am cuvinte”.
Doar o gara obscura,
O halta obscura,
In care trenul tau,
A oprit din greseala pentru cinci minute.
Un loc de care nu te leaga nimic,
Nicio amintire, niciun regret.
Precum o plecare de langa o fantana,
Pusa acolo nu ca sa-ti astampere setea,
Ci in care te balacesti cu voluptate perversa,
Pentru ca dupa tine,
Nimeni sa nu mai poata bea.
Chiar daca pentru cineva,
Locul era un templu plin de sensuri,
De inceput si de sfarsit,
De Alfa si Omega,
De o eternitate si ceva.
Paradoxal, fugar nesabuit,
Aici era locul unde tu nici nu trebuia sa te afli.

Crampeie din monologul Patriciei

nevroza albastra

te regăsesc ascunsă-ntr-o grădină
cu miezul înecat într-o năpastă
te recompun cu spaimă și cu milă
rănita mea, tu, floarea mea albastră

albastrul viu prea scump tu l-ai plătit
amanetandu-ți visele deșarte
ai vrut sa le rascumperi, dar ai nimerit
un camătar ce-a înclinat balanța pe-o parte

ai renunțat, iubirea nu se urlă
iar visele, oricum, s-au risipit în tină
ramâi fără petale, știută doar de-o gură
balanță înclinată pe partea fără vinaă

îți porți decolorarea cu fruntea calmă, lină
grădina nu te crede, și plânsul tău e mut
rămai o biată floare, strivită fără milă
și cerul te imbracă-n albastrul lui tăcut

Iluzia

coboară-te, suflet, și umblă
pașeste pe-un tragic noroi
vei fi un copac de cenusă
spălat la răspântii de ploi

nu ploaia te spală, ci visul
nu raiul te vrea, ești în iad
căzând, tu atingi necuprinsul
lumina se pierde-ntr-o stea

nu steaua te arde, ci frica
iar rana devine cristal
aluneci în șoapte, iar clipa
șoptește: eternu-i amar…

amarul, smerit, se închină
la tine, la ploaie, la iad
și iadul e plin de lumină
iar ingerii plâng a păcat

secunda promisa

și vine vremea câteodată
când din secunda unei ploi
împarti în ore viața toată
și-ți ceri trecutul înapoi

și pe peronul vieții scurse
un vis mai luminează stins
și gândul toarce fire duse
de mâna vremii neatins

și ne uitâm atunci spre vara
trecutului care a fost
și ziua fără mâine plânge
și viața n-are niciun rost

vom mai trăi o zi banală
ne vom minți c-așa-i firesc
secunda cade într-o boală
și ielele plângând ursesc

ursesc de bine-n altă soartă
unde iubirea-i ciob de vis
iar clipa-și dăruie ca plată
trecutu-ntreg și neatins

sarut

sărută-mi talpa sfâșiata
sarută umbra unui dor
și ia cu tine vara toată
și rugăciunea unui zbor
sărută-mi apriga ninsoare
sărută bluza mea de in
și ia cu tine ora-n floare
și dulcea cupă cu venin
sărută-mi pasul care plânge
sărută urma unui vis
și ia cu tine fructul dulce
și iadul unui necuprins
sărută-mi sângele din rană
sărută flacăra din ochi
și ia cu tine șoapta vană
și juramantul unei nopți
sărută-mi ploaia de pe pleoape
sărută frica fără rost
și ia cu tine triste fapte
și nunta care n-a mai fost
sărută-mi aripa căzută
sărută visu’ntunecat
și ia cu tine gura frântă
și pasul din neant iscat
sărută-mi inima cenușă
sărută sufletu-nghețat
și ia cu tine vara dusă
și ploaia care ne-a legat

univers frant

un ciob de stea îmi cade pe o tâmplă
și ritmul universului e lent
în sânge port speranțe și cenușă
și lacrima necursă e înec

și gândurile-mi trec prin venele deschise
adesea pleacă, dar și mai des rămân
și-mi scriu cu universuri necuprinse
încolăcite într-un dans păgân

și se revarsă-n noapte mii de stele
și răsăritul e acum apus
jelanie de taină a uitării mele
căzând pe clipa ultimului plâns

sclipesc în noaptea dusă ochii reci
și-un colț de stea stârnește-n mine gânduri
și venele deschise-au desenat poteci
iar șoaptele pierdute se regăsesc în cioburi

și lumea mea la gânduri o rezum
căci restul e cenușă, și haos, și tăcere
lipită de o stea mocnind sub scrum
mă recompun din taina plânsurilor mele