scrisoare de la o necunoscuta

Oamenii nu obosesc niciodata sa-si faca rau. Sa raneasca. Sa se raneasca. Sa acuze. Sa se scuze. Ne privim in oglinda si nu ne place ce vedem. Si atunci, spargem oglinda gandind ca deformeaza. Alungim mult realitatea la amindoua capetele, pana ia forma dorita de noi.Ne mistificam singuri. Mimam viata. Mimam dragostea. Mimam durerea. Cautam un surogat pentru puritate. Nu intelegem iubirea ca destin. Aratam a cutit. Aratam a rana. Ne falsificam trecutul. Ne redecoram prezentul cu minciuni. Oricum, viitorul e departe. Uitam sa rostim cuvinte magice. Nu recunoastem un lucru bun cand ni se intimpla. Plangem cand il pierdem. Facem declaratii de dragoste. Facem declaratii de razboi.

Asteptam sa primim. Uitam sa dam. Cadem in derizoriu. Cadem in banal. Cadem in ridicol. Sfanta Treime…Idealizam. Ne inchinam la idoli. Adevarul ne sperie. Minciuna e mai sigura. Uitam sa iubim frumos. Uitam sa plangem. Uitam sa privim. Uitam sa traim. Riscam. Pierdem. Ne victimizam. Intotdeauna, ceilalti sunt de vina. Daruim iubire primitiva, fara substanta, fara ecou si fara glorie. Intre ceea ce vrem si putinul pe care il primim, incape toata tragedia lumii.

Ne amputam sentimentele. Ne umplem de ura. Ne iubim esecurile. Ne ardem puntile. Ne ingropam visurile. In fiecare zi pierdem ceva din noi. Nefericirea devine semn heraldic. Plecam cu prima ploaie. Ne intoarcem cu ultima ninsoare. Ne trimitem flori. Ne trimitem cuvinte. Ne trimitem lacrimi. Ne e frica de noapte. Ne e frica sa iubim. Ne e frica sa credem. Ne e frica sa fim. Existam doar in povesti. Existam doar in cuvinte. Sonetele lui Shakespeare ne par banale. Cine mai are nevoie de ele?

Uitam sa ne-ntrebam “de ce”. Uitam de noi. Uitam de altii. Uitam sa ne plecam fruntea in fata femeii. Uitam ca o singura lacrima schimba viata cuiva. Trecem din gura in gura, ca un zvon public. Ne credem profunzi. Reusim sa fim doar patetici.
Cum e sa fi de cealalta parte a baricadei ?
Cum e sa ai in mana biciul Magicianului ?
Cum e sa te joci cu oamenii ca si cum ar fi personajele unei piese absurde ?
Cum e sa te joci de-a Dumnezeu ?
Cat pretuieste pentru tine o promisiune ?

Advertisements

gri absurd

imi darui cuvinte in negru si alb
dar eu le visez in culori
silaba zdrobeste cuvantul din prag
mi-e teama ca-i timpul sa mori

si pieri de o moarte in nuante de gri
petala uitarii te arde
silaba ucisa din verbul “a fi”
loveste in tine cu vestede soapte

iti spun, iti repet, ca nimic nu-i firesc
iubirea o vad ca pe-o boala
silabe zdrobite de-un biet interes
cuvinte ucise de-o gura amara

sfarsitul il vad in nuante de gri
tu plangi incet pentru noi
ma implori, si eu mint…voi veni
dar nu mai privesc inapoi

cuvant nerostit

traiesti o zi fara de vara
traiesc o vara fara zi
iti sprijini ruga de o seara
si de un “da” ce nu veni

si te loveste-aceeasi ora
si asteptarea unui “da”
iar gura ta ma mai implora
si cred ca voi abandona

te culci bolnav, si ziua plange
si totul pare fara rost
si “da” de mila ta se frange
si nenorocul ce ti-am fost

actorul

In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam jumatati de cuvinte,
Iar tu, cu ochii inchisi,
Pareai incapabil sa mai asculti o silaba,
Soptind doar : “sa nu ma parasesti”
Si in dimineata plecarii spre nicaieri,
Eu iti strigam ca ploua senin, plangand la telefon,
Iar tu aveai atata prostie si lehamite in ton,
Incat banuiam ca e o piesa absurda,
Un rol numai de tine stiut si jucat,
O piesa in care tu erai primadona,
Iar eu faceam o jalnica figuratie.
Credeam ca dragostea trebuie sa moara decent,
Ca doua silabe stinse de vreme,
Si nu tacut, nu pe furis, nu ca un abandon,
Nu fara un adio, nu fara un avertisment,
Nu fara o urare de drum nerostita.
In piesa ta, scrisa de tine,
Tu, jucand rolul vietii tale, ai spus “adio”
Cand sopteai “sa nu ma parasesti”

Crampeie din monologul Patriciei

crampeie

Greu de suportat e lovitura minciunii,
Si mai crunta e starea de stupoare,
De impietrire intr-o inutilitate calaie,
Acolo unde te inchipuiai de neinlocuit, un idol,
Atinsa doar de genunchiul coborat smerit,
Atinsa doar de mana stransa in pumn, la inima,
Ca un omagiul implacabil,
Ca un juramant de onoare al cavalerului pentru regina lui.
Uite ca lovitura minciunii,
A dispretului abia camuflat,
Atingerea unei irosirii desavarsite,
Precum fuga compromisa a unui glonte,
Fuga care acopera un sarut si treizeci de arginti,
Buna doar sa cosmetizeze lasitatea,
Buna doar sa justifice nimicul,
Nici macar nu te mai uimeste.
Si uite ca,
In cea mai lunga zi a anului,
Cu cea mai proasta veste a anului,
Si cea mai mizera surpriza a anului,
Tradarea nici macar nu te mai atinge.
Intinzi colturile zilei,
Intinzi de noapte la ambele capete,
Iar fuga de explicatii,
Cu justificari niciodata cerute,
Niciodata asteptate,
Devine un bun comun.
O consumi cu ochii in tavan,
Precum o plecare dintr-o gara,
Fara “adio si n-am cuvinte”.
Doar o gara obscura,
O halta obscura,
In care trenul tau,
A oprit din greseala pentru cinci minute.
Un loc de care nu te leaga nimic,
Nicio amintire, niciun regret.
Precum o plecare de langa o fantana,
Pusa acolo nu ca sa-ti astampere setea,
Ci in care te balacesti cu voluptate perversa,
Pentru ca dupa tine,
Nimeni sa nu mai poata bea.
Chiar daca pentru cineva,
Locul era un templu plin de sensuri,
De inceput si de sfarsit,
De Alfa si Omega,
De o eternitate si ceva.
Paradoxal, fugar nesabuit,
Aici era locul unde tu nici nu trebuia sa te afli.

Crampeie din monologul Patriciei

nevroza albastra

te regasesc ascunsa-ntr-o gradina
cu miezul innecat intr-o napasta
te recompun, cu spaima si cu mila
ranita mea, tu, floarea mea albastra

albastrul viu prea scump tu l-ai platit
amanetandu-ti visele desarte
ai vrut sa le rascumperi, dar ai nimerit
un camatar ce-a inclinat balanta pe-o parte

ai renuntat, iubirea nu se urla
iar visele, oricum, s-au risipit in tina
ramai fara petale, stiuta doar de-o gura
balanta inclinata pe partea fara vina

iti porti decolorarea cu fruntea calma, lina
gradina nu te crede, si plansul tau e mut
ramai o biata floare, strivita fara mila
si cerul te imbraca-n albastrul lui tacut

Iluzia

coboara-te, suflet, si umbla
paseste pe-un tragic noroi
vei fi un copac de cenusa
spalat la raspantii de ploi

nu ploaia te spala, ci visul
nu raiul te vrea, esti in iad
cazand, tu atingi necuprinsul
lumina se pierde-ntr-o stea

nu steaua te arde, ci frica
iar rana devine cristal
aluneci in soapte, iar clipa
sopteste: eternu-i amar…

amarul, smerit, se inchina
la tine, la ploaie, la iad
si iadul e plin de lumina
iar ingerii plang a pacat

secunda promisa

si vine vremea cateodata
cand din secunda unei ploi
imparti in ore viata toata
si-ti ceri trecutul inapoi

si pe peronul vietii scurse
un vis mai lumineaza stins
si gandul toarce fire duse
de mana vremii neatins

si ne uitam atunci spre vara
trecutului care a fost
si ziua fara maine plange
si viata n-are niciun rost

vom mai trai o zi banala
ne vom minti c-asa-i firesc
secunda cade intr-o boala
si ielele plangand ursesc

ursesc de bine-n alta soarta
unde iubirea-i ciob de vis
iar clipa-si daruie ca plata
trecutu-ntreg si neatins

sarut

saruta-mi talpa sfasiata
saruta umbra unui dor
si ia cu tine vara toata
si rugaciunea unui zbor

saruta-mi apriga ninsoare
saruta bluza mea de in
si ia cu tine ora-n floare
si dulcea cupa cu venin

saruta-mi pasul care plange
saruta urma unui vis
si ia cu tine fructul dulce
si iadul unui necuprins

saruta-mi sangele din rana
saruta flacara din ochi
si ia cu tine soapta vana
si juramantul unei nopti

saruta-mi ploaia de pe pleoape
saruta frica fara rost
si ia cu tine triste fapte
si nunta care n-a mai fost

saruta-mi aripa cazuta
saruta visu’ntunecat
si ia cu tine gura franta
si pasul din neant iscat

saruta-mi inima cenusa
saruta sufletu-nghetat
si ia cu tine vara dusa
si ploaia care ne-a legat

univers frant

un ciob de stea imi cade pe o tampla
si ritmul universului e lent
in sange port sperante si cenusa
si lacrima necursa e inec

si gandurile-mi trec prin venele deschise
adesea pleaca, dar si mai des raman
si-mi scriu cu universuri necuprinse
incolacite intr-un dans pagan

si se revarsa-n noapte mii de stele
si rasaritul e acum apus
jelanie de taina a uitarii mele
cazand pe clipa ultimului plans

sclipesc in noaptea dusa ochii reci
si-un colt de stea starneste-n mine ganduri
si venele deschise-au desenat poteci
iar soaptele pierdute se regasesc in cioburi

si lumea mea la ganduri o rezum
caci restul e cenusa, si haos, si tacere
lipita de o stea mocnind sub scrum
ma recompun din taina plansurilor mele