Repetitii de noapte

Mi se parea cand te-am cunoscut
Ca niciodata nu vei putea petrece o noapte
Altundeva decat langa mine
Dar cate nu mi se parea ca pot si ca stiu
Atunci cand te-am cunoscut
Acum aproape ca nu mai stiu nimic
In noptile mele straine de mine
Alungite mult la amandoua capete
De niste stari intortocheate
Si de niste lumini de veghe
Asa incep toate tratamentele:
Cu putin!
Invata-te fara mine
Si-asa ne este sortit sa dormim
Mai multe nopti despartiti decat impreuna
Si de dincolo, din acea permanenta camera de dincolo
De la capatul scarii, de la capatul lumii
Somn usor, draga mea
Noapte buna!

Adrian Paunescu

Sonet

Dac-al meu trup de carne ar fi gand
Nedreptei departari ce ne desparte
Nu s-ar impotrivi cer sau pamant
Distante, timpuri, asteptari desarte,
N-ar mai conta ca pasii mei si-ai tai
Alte meleaguri calca-n asta lume,
Caci as putea strabate munti si vai
Cu-a mintii mele forta catre tine.
Dar ma ucide gandul ca nu-s gand
Mi-e trupul greu de ape si coline,
Pedeapsa departarii o infrunt
De parca mii de leghe-mi curg in vine.
In neputinta carnii-mi aflu chinul
Si-ncerc prin lacrimi sa fortez destinul.

William Shakespeare

Cantec de dragoste

cum sa-mi impiedec sufletul
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau?
cum să-l inalt deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-as aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndepartează
cand adancurile-ti luneca departe, unduind.
ci tot ce ne-nfioara, pe tine si pe mine,
ne impreuna totusi asa cum un arcus
din doua strune-un singur sunet scoate.
pe ce vioara suntem instrunati?
si ce artist ne tine-n mana lui,
cantec cum altul nu-i?

Rainer Maria Rilke

Adrian Paunescu – Cu tine

Cu tine viata mea se lumineaza,
Cu tine hotarasc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiaza
Si ma sfarsesc in fiecare zi.

Cu tine e-mpacare si e lupta,
Cu tine este tot si e nimic,
Cu tine-mi infloreste lancea rupta,
Cu tine sunt si mare, sunt si mic.

Cu tine totu-i parca unt pe paine,
Cu tine bradu-i brad, si nu sicriu,
Cu tine astazi mi se face maine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea exista,
Cu tine chem zapezi si-alung zapezi,
Cu tine nici tristetea nu e trista,
Cu tine eu te vad cand nu ma vezi.

Cu tine sunt nedrept si sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos si sunt ghetar,
Cu tine-ncep si se termina toate,
Cu tine intr-un schit apar – dispar.

Cu tine e lumina si-ntuneric,
Cu tine zac sa ma-nsanatosesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i dracesc e ingeresc.

Cu tine e mai rau si e mai bine,
Cu tine reincepe viata mea,
Cu tine e mai greu ca fara tine,
Dar fara tine nu s-ar mai putea.

 

Noptile

Noptile, cand imi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe intuneric si amenintati totdeauna,
imbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca in prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca maine vom mai fi împreuna,
totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi insine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cand se ating, mîinile,
totdeauna infricosati ca mainile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.
Totdeauna dragostea in umbra ca inteleptii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta
si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii
ci din pricina ca noi insine am amenintat-o prea mult.

Octavian Paler

Painted on My Lips

I still have your kiss
Painted on my lips,
Fingertips inside
A heart of stone and ice
Is this all alright
I can’t help but miss
Every day that you were mine
I could not resist,
Taken in such a way, just as is,
As all I was, as all inclined
To believe all of your lies

I despise so many days
From then until right now
Alone, tossed and thrown,
Scattered all around,
Drowning in a sea of memories,
Realizing I’m on my own and beaten down

This Is
Nothing more than remiss,
Envious of bliss,
Forgetting to feel the sting
Of plenteous, loving ability
To do more than reminisce

The ache, the pain, the strain
Of empty, effusive loss,
Pouring out my soul
To the one that got away
I couldn’t get across
The chasm of your words
I let you go for what you’d done
I couldn’t let you stay

Hope, no,
No chance of one more way,
No one can hear me scream,
Even in my dreams, I’m silent
I cannot say
Anything that one might know
No place has felt like home
Since the one that I burned down
When the bridge back to you was gone

Your… kiss…
Painted on my lips
Painful to let slip in
Your touch, mustered on my skin,
Flustered when you’d begin,
But that’s all left me here alone,
Nowhere to call my own
My blood is all worn so thin

Every day that you were mine
I could not resist,
Taken in such a way, just as is,
As all I was, as all inclined
To believe all of your lies
Why
Did you have to make me cry,
To envision that you could be ever true
And make me believe in you
Why
Did you turn me into this,
Someone so torn in two
Lips, kiss, painted on,
Forever knowing no wrong
But everything all at once

I, I have…
I have your lips
Mind, drawn, pained, refrain from
Feeling all I miss
Kiss, kiss painted on my lips
Pain, printed on my face
Eyes, impurely devilish
Rotten remains I retain; I gain
No more reason for life since you,
So torn apart, so torn all over you
I still have your kiss
Painted on my lips,
Painted on my lips, forever down to this,
Lost in all this misery and all the love I miss
Painted on my lips, lips; painted on my lips

By Virginia T. Watson