Da, bun, știu că v-ați tăvălit în chinuri că n-am mai scris pe-aici, dar am uitat parola de logare. Am și eu o vârstă, ce vreți! Azi o să vă povestesc despre cum decurge înmormântarea la italieni. Tooootal diferită de înmormântările la români, unde parastasul e dansant
Mdeci, moare un bătrân de 98 de ani, după ce-a mâncat ficații intregii familii. Fiica, renumit profesor universitar, distrusă de durere, postează frenetic pe feisbuc. Concomitent, telefonul îi sună în draci, iar prietenele o consolează pentru imensa durere de a fi măritată 20 de ani cu al doilea soț, de care tocmai s-a separat. Se emit păreri, se avansează scenarii despre cum ar trebui tratat marțafoiu’, coate-goale, deh. Telenovela se prelungește timp de juma’ de oră, răstimp în care eu mă învârt ca o oaie capie pe lângă bătrana moartă și abandonată. Nu mă pot împiedica să mă gândesc la momentele românești, pe care ăștia le ratează cu inconștiență: tras de păr, urlat prelungit și aruncat pe trupul neînsuflețit, vecinele în capot de zanana cu ”permanentul” făcut la Alinuța, (”fata coanei Frusinica, aia care l-a ținut pe maioru’ ăla de lucra la secu”) Nu-mi vine să cred ce noroc am, să vezi aici decență, clasă, aristocrație pe pâine!
Între timp, găsesc o rudă, și timid, sugerez că ar trebui totuși să chemăm pompele funebre. Rigoris mortis deja s-a instalat, iar bătrâna nu pare genul amator de contorsionări, dacă înțelegeți ce vreau să zic. În fine, apare domnul de nădejde care se ocupă de show. Nu, nu ajunge la biata bătrână, întâi se stabilesc detaliile semnificative, sicriu, jerbe, cutia milei, fard ori nu, ciorap cu adeziv ori dres, , camelii roz și verzi, ”trandafirii și calelele sunt atăt de banale, draga mea, atat de bourgeois”, mă rog, de-astea importante.
Și începe să vină lumea în pelerinaj. Mă rog, trebuie să așteptăm vreo trei ore până apare cineva, oricine poate confirma că ora 10 dimineața e o ora imposibilă, nu poți înfrunta moartea fără un cappuccino dublu, cu scorțișoară și caramel, și doua cornuri din aluat franțuzesc. Nu, nu, mai bine doar un corn, franțujii ăștia îneacă croissanturile în unt, de ajungi să faci fundu’ căt China. O conspirație a chirurgilor plastici plătiți de Soros, cred. Între timp, telefonul e roșu, conexiunea la net stă să crape, iar feisbucul face pe nebunu’.
Renunț să mă mai învârt debusolată, îmi fac un ness very strong în care trântesc o doză de cola, și suspin în gând: vor fi două zile extrem de lungi. Fiul bătrânei pleacă la cimitir să pregătească groapa, dar pierde pe drum actele. Nora se apucă gospodărește să pregătească prânzul: o omletă de zucchine, chiftele de zucchine, și ceva zucchine prăjite, ca să nu ne prăbușim de foame. Apar și nepoții, care, normal, înjură conexiunea la net. Se dă un restart la modem, și, yeeee! avem net!
Se face seară, lumea se duce în treaba ei, rămânem noi și problema priveghiului. Eu, mă dau scurt lovită.
”mă scuzați, sunt după o noapte albă și mai vreo șase luni tot cu nopți albe, noapte bună”
Fiica, rănită și ea de durere și o pârdalnică de sciatică, se duce în patul mumă-sii, distrusă că bateria telefonului e descărcată și plânge feisbucu.
”Michelle, mă dor toate, trebuie să mă gândesc cum procedez cu marțafoiu’, noapte bună”
Rămân ca niște eroi nepotul bătrânei și iubita.
”Nicio nădejde, suntem noi aici, avem grijă de bunica!”
Încerc să adorm. Nu merge, mama lui de ness, dracu’ m-a pus!. Ies pe terasă să fumez o țigară, constat că n-am brichetă. Mă duc să caut una, și nimeresc în plin priveghi, cu gin tonic (ginul meu, băi, eJni nebun? ăștia mi-au golit sticla!!!), ciocolată fondantă, și un weed trist, poștit alene. Casa miroase de te traznește, mă uit la bătrână, pare happy. Ori s-a întâlnit deja cu Madonna, ori weed-ul e de cea mai bună calitate.
Ratez la mustață un infarct când aud o horbocăială în hol: e nenea de la pompe funebre, care la 2 și 16 minute, trecute fix e în misiune de recunoaștere.
”buhuhu, amice, ia un loc, poate vrei să bei un gin tonic!”
”nu, nu, lăsați, nu vreau să vă deranjez, să nu afle șefu’…”, ne mărturisește șoptit, în timp ce mângâie moarta pe obraji iar mie îmi stă pulsul.
”aoliooo, să vezi că până la urmă se lasă cu șou, se aruncă ăsta pe sicriu și începe să jelească cu vorbe!”
Rudele îndoliate îl asigură că nu e niciun deranj, au contraire, le face chiar plăcere să aibă un suport moral de nădejde în această grea încercare, și că nu e nevoie să își taie venele pe lung, răpus de durere, morții cu morții, vii cu vii, ”da’ uite ce frumoasă e mititica, zici că e gata să se ridice”
Mă uit chiorâș la ei, ce dracu’ au fumat ăștia, frate?
I-am lăsat îndurerați și ușor confuzi, ronțăind kinder bueno, discutând despre Trump și politica lui agresivă anti-migrație.
to be continued…
glonte de argint 