Citesc “Necredincioasa” scrisa de Ayaan Hirsi Ali, si impresia pe care mi-o lasa este de SF. Oricarei femei emancipate, stapana pe dreptul ei de a decide in viata, cartea asta i se va parea ireala. Redau doar un fragment.
“Unii învăţaţi susţineau că ochii femeii erau cea mai puternică sursă de provocare sexuală: când în Coran se spune că femeile trebuie să-şi coboare privirea, asta înseamnă că de fapt trebuie să-şi ascundă ochii. Alţii erau de părere că până şi vederea buzelor unei femei, mai ales a celor pline, care erau ferme şi tinere, puteau să-l aducă pe bărbat într-o stare de excitare sexuală maximă. Iar alţi gânditori alocau pagini peste pagini arcuirilor senzuale ale bărbiei, unui nas frumos sau unor degete lungi şi subţiri şi tendinţei pe care o aveau unele femei de a-şi mişca mâinile într-o manieră care atrăgea atenţia asupra plăcerii pe care o ofereau. Profetul era citat pentru fiecare dintre aceste restricţii. Chiar şi când o femeie era complet acoperită, din cap până în călcâie, se deschidea o altă direcţie de gândire. Pentru că asta nu era suficient. Şi tocurile înalte erau aduse în discuţie, căci puteau trezi în mintea bărbaţilor imaginea picioarelor femeii; pentru a evita să-i facă pe bărbaţi să păcătuiască, femeile trebuiau să poarte pantofi fără toc, care nu făceau zgomot. Apoi urma parfumul: folosirea oricărei arome plăcute, chiar şi de săpun parfumat sau şampon, ar fi distras atenţia bărbaţilor de la veneraţia pe care trebuia să o aibă pentru Allah şi i-ar fi făcut să aibă fantasme, păcătuind. Cel mai sigur mod de a nu provoca nici un rău nimănui părea să fie evitarea contactului cu oricare bărbat, oricând şi chiar şi cu cei care locuiau în aceeaşi casă. Gândurile erotice păcătoase ale unui bărbat erau mereu din vina femeii care-l incita. “
Fara doar si poate, trebuie sa spun ca o asemenea gandire absurda, si care frizeaza schizofrenia misogina, se potriveste ca proverbiala manusa mentalitatii bolnave a satului Valeni.
In mintea mea, din ce in ce mai des, incolteste ideea ca Romania gandeste ca un stat islamic. Pentru ca nu vad nicio deosebire intre imamii fanatici si preotii ortodoxi, care, si ei, proclama patriarhatul si ideea ca femeile sunt murdare, impure, (40 de zile dupa nastere asa sunt considerate, nedemne sa intre in biserica, ceea ce le este si interzis, de altfel) cu mult in urma barbatilor, care chiar si criminali si violatori, tot pot fi “mantuiti” si iertati in urma spovedaniei.
Cartea asta imi da cu virgula in ceea ce priveste mentalitatea romaneasca, ceea ce mi se pare foarte grav.
Edit Later. Citind aceasta carte, si judecand din perspectiva cuiva caruia intotdeauna fanatismul i s-a parut ceva monstruos, pot sa spun doar atat: busola morală este inlauntrul nostru, nu in paginile unei carti, numita, atat de arbitrar, “cartea sfanta”
O carte spectacol! O carte scrisa in cel mai frust si nerusinat mod, dar care iti lasa impresia de dantela diafana, minutios brodata. O carte despre nefericirea de a fi prins intre doua lumi, si despre despre povara de a fi copilul a doua “rase”. Violet, fiica unei albe si a unui chinez, traieste neadaptata si fara sa-si gaseasca identitatea. Respinsa de ambii parinti, va trebui sa infrunte realitatea la o varsta foarte cruda. Va trebui sa ia decizii, si sa supravietuiasca intr-o lume dura, in care femeile erau educate sa se supuna dorintelor barbatilor. Viata lui Violet se schimba dramatic la 14 ani, si nimic nu va mai fi la fel.
Dincolo de evolutia oarecum telenovelista, “Valea Minunilor” ramane o carte obligatoriu de citit, macar pentru bogatia detaliilor despre o lume fascinanta: lumea curtezanelor de elita din Shanghai, cu onoarea si tradarile ei. Iar Violet va fi o femeie care va cunoaste tradarea din plin. Tradata de tatal ei, de mama ei, de primul client, pe care il va iubi asa cum doar o copila nevinovata poate iubi, tradata de barbatul cu care va avea un copil, va trebui sa se maturizeze repede pentru a supravietui.
Pe tot parcursul carti am simtit in Violet o amareala, o incapacitate de a fi impacata cu propria persoana, o vesnica lupta pentru a intelege cine este. Violet, un copil si o femeie tradata de cei in care a avut incredere, prinsa in vartejul unei vieti pe care nu si-a dorit-o. Violet, cea invinsa. Violet, supavietuitoarea.
Va propun trei carti scrise cu o extraordinara acuratete a unei perioade istorice controversate. Ildefonso Falcones scrie intr-un mod fin si elaborat, si cu un mare respect pentru istorie. Scrie despre dragoste, despre ura, despre iluzii pierdute, despre sperante, despre intoleranta si credinta, despre respingere si devotament, rautate si onoare, despre sensul vietii si pierderea ei. Trei carti, un regal!
Hmmm…
Atat zic…hmmm…
Iarasi trebuie sa amintesc de intrigă, care e frumoasa, e sublima, dar lipseste cu desavarsire!
OK, treaba sta in felul urmator: Phoebe e oarba ca o cartita, si fiind si mezina, toata lumea o protejeaza exagerat. Cand, de fapt, biata de ea, tot ce-si doreste este sa zburde putin, chiar daca asta implica anumite riscuri. Doar ca fratele ei, Maximus Batten, care mai era si duce de Wakefield, are alte idei, unele care nu implica deloc distractia in viata lui Phoebe
Bine, daca ma intrebati pe mine, Maximus ar avea mare nevoie sa ii scoata cineva batul infipt in popoul aristocratic, si sa-l trateze ca pe un om normal. Speram ca acel cineva sa fie sotia sa, Artemis, dar femeia e indragostita ca o oaie bleaga de el, deci, nicio nadejde din partea asta.
Ei, si de-aici lucrurile o iau tot la vale, si se opresc cu Phoebe taman in poala lui James Trevillion, fost capitan si protejatul platit al lui Maximus. Nu va plictisesc cu intriga, care e total inepta, credeti-ma, mai ales ca nici autoarea n-a dat o ceapa degerata pe asa ceva. Phoebe, oarba ca noaptea, un pic durdulie, dar altmiteri, sprintara la minte, se alege cu James ca garda de corp (Kevin Costner si Whitney au fost pistol cu apa), si uite asa, apropierea lor incepe sa se dezvolte. Si se dezvolta pana la niste scene de sex explicit, foarte explicit! Norocul lui Phoebe ca era oarba, ca altfel nush cum ar fi reactionat daca l-ar fi vazut pe James live, in timpul noptilor lor petrecute prin juma’ din hanurile Angliei. Adica, omul suferea crancen, ma-ntelegeti…dormea langa ea in pat, ea se incolacea ca un boa constrictor pe el, in timpul somnului, si James avea onoare, dar si onoarea aia…cat naiba sa-l tina, ca nu era de piatra! (Barbatii au idei foarte tampite, ii loveste onoarea cand nu trebuie! Parerea mea e ca sunt oleaca masochisti, ori, pe toti i-a scapat mamicutza lor cel putin o data fix in cap!)
Pana la urma, Phoebe a trebuit sa fie mai explicita si mai decisa, si de-aici, pe langa scenele erotice, va puteti imagina voi si singuri tot ce a urmat. Sex si dragoste, dragoste si sex, sex si sex, si promisiunea ferma facuta siesi de James sa se insoare cu Phoebe. Ceea ce este de admirat, omul era atras de ea de foarte mult timp, se mai si indragostise, si nici macar perspectiva de a il avea cumnat pe Maximus nu il ingrozea. Eu personal, mai degraba as fi mers pe carbuni incinsi decat sa intru in familia aluia, as fi ales amorul liber, ori America, ori Indiile de Vest, orice, numai sa nu ii suport aerele de magar pompos, dar nah…
Deci, dupa scene fierbinti prin juma’ de Anglie, intr-un final, se casatoresc. Aleluia! Nu cautati dupa intriga, v-am spus ca nu exista. Apar cateva personaje obscure, maleficul viconte sau ce era el, o sora plina de scrupule si un tanar insignifiant, santajabil, dar nu ar trebui sa va bateti capshorul cu ei, sunt de umplutura…
Sincer, mie mi-a placut Phoebe. Si James. Mai ales James. Intotdeauna m-au amuzat barbatii cu aere de duri. Astia-s cel mai usor de ingenunchiat 😉
edit later: voua nu vi se pare ca tanti asta din poza e oleaca botoxata? 😉
„Istoria nu este ceea ce s-a intamplat, istoria este ceea ce a fost consemnat”.
Foarte de acord cu asta! Dar, de aici si pana la a fantaza, ca sa nu zic a abera, la modul la care o face autoarea, mi se pare cale foarte lunga. Nu ma intelegeti gresit: cartea mi se pare o porcarie nu pentru ca sufar eu de o fervoare religioasa impinsa la limita iar asta ma face sa sar oparita la fiecare chestie neconforma cu Biblia. De fapt, cine ma cunoaste, stie foarte bine ca sunt agnostica spre atee, si ca nu dau doi bani pe interpretarea Bibliei de catre biserica crestina. Dimpotriva! Am rezerve foarte serioase ca ceea ce ni se prezinta e si adevarat. Pana la urma, la Niceea, preafericitii nu s-au intalnit la un mic si-o bere, ci au ales doar patru evanghelii din toate cele care circulau pe atunci. Bine, eu suspectez ca si acele patru evanghelii au fost oleaca epurate, dar asta e alta discutie.
Cartea asta, care se pare ca e doar o prima parte, a fost scrisa intr-un mod cel putin fortat. De unde inteleg eu ca oricare dintre noi poate sa rescrie istoria, daca asta vrea si isi propune. Autoarea i-a bagat pe toti, la gramada, intr-o conspiratie telenovelistica, ori ca fiind urmasii Mariei Magdalena, ori ca erau initiati si credinciosi ferventi ai cultului ei. Ii aminteste pe Botticelli, Lucrezia Borgia, Marie Antoinette, Maria Stuart, pictorul Poussin, Georges de la Tour, maestrul Giotto, Jeanne d’Arc, Sf. Francisc din Assisi, si lista poate continua. Eu inteleg ca e o carte de fictiune, dar, mi se pare ca a exagerat in cel mai penibil mod dintr-o dorinta evidenta de a soca, de a incita, si de a face cartea cat mai interesanta. Din pacate, scenariile fantastice devin ridicole daca sunt impinse la extrem. Cred ca autoarea a dorit sa calce pe urmele lui Dan Brown, dar a sfarsit in derizoriu. Nu pentru ca Brown ar fi fost mai credibil, ci pentru ca a reusit sa scrie o carte de suspans mai buna.
Nu imi sta in obicei sa incep o carte si sa o abandonez la jumatate, dar pana si eu am limite. La urma urmei, timpul meu e pretios.
Vad ca in ultima saptamana, e o cerere nebuna de fluturi. Toata lumea vrea fluturi. Mari, mici, colorati, monarh, leopard, cap-de-mort, molii, nu conteaza, fluturi sa fie. Sper sa nu-i vina cuiva ideea sa imi ceara o recenzie a cartii-molie, ca pun mana pe arma! Citeam undeva ca se regasesc si citate la greu, inclusiv din Magicianul lui Fowles. Si asta-i cartea mea de suflet!
Nah, acu’ ma astept sa ma depisteze in eter(n) logodnicul justitiar, si sa ma ameninte iar cu serviciul de combatere a criminalitatii informatice unde sigur am sa dau cu subsemnatu’ pen’ ca ii calomniez si denigrez zana. Basca o perchezitie acasa, sa-mi fie confiscat hardul, care contine materiale subversive precum muzica si cartile electronice.
Bu-hu-hu!!!
O poveste emotionanta, despre implicare, asumarea responsabilitatii, renuntarea la egoism, si prietenie. Poate ca James Bowen l-a salvat pe Bob de o viata pe strazi, dar, Bob este marele salvator al unui om care nu mai spera nimic, nu mai credea in nimic, si caruia nu-i mai pasa de nimic. Bob a dat sens unei vieti. Bob este doar un mod subtil in care viata ne da lectii. Pentru ca toti avem nevoie de un prieten!
Din punct de vedere literar, carticica este un cliseu. Scrisa in cel mai autentic stil holywoodian, cu tușe ingroșate, fara pic de rafinament sau finete, cartea ne prezinta violul salbatic asupra unei tinere femei, un politist justitiar, fost combatant in Razboiul din Golf, deci un tip cu probleme, si fiica victimei, in varsta de 12 ani, care se indragosteste de el. Aceasta dragoste este abia sugerata, dar, dupa parerea mea, cautarea raspunsului nu merita efortul. Subiectul ar fi putut sa fie interesant, daca scriitoarea ar fi ales sa scrie mai mult de 180 de pagini, si s-ar fi concentrat pe detalii. Probabil, cineva de la Hollywood, va transforma acest foileton intr-un scenariu, si, cu siguranta, in rolul politistului justitiar il vom vedea pe Steven Seagal.
Ca sa citesc acest ultim volum, a trebuit sa il rasfoiesc pe cel de-al doilea, actiunea fiind una extrem de complexa. Mi-au scapat foarte multe detalii, si nu pentru ca citesc eu superficial, asa cum mi s-a spus, in cel mai nepoliticos mod, ci pentru ca intreaga trilogie este extrem de complicata. In plus, fiind o perfectionista, mi-am propus sa recitesc primele volume, ca sa inteleg exact toate subtilitatile.
Sa ne-ntelegem, eu nu sunt fan “carti cu colti”. Majoritatea mi se par imature. lipsite de substanta, si scrise pentru un segment de cititori de o anumita varsta. O ador, desigur, pe Anne Rice, cea care a inventat practic literatura de acest gen. O iubesc pe Richelle Mead, pentru umorul sarcastic si extrem de fin al personajelor sale.
Si imi place Deborah Harkness pentru lipsa “siropului”. Iubirea dintre personajele sale este departe de a ne ingretosa. Personajele sunt puternice dar si fragile, tocmai pentru ca iubesc. Nu conteaza ca Matthew Clairmont este vampir si Diana Bishop este o puternica vrajitoare. Da, sunt aproape indestructibili. Da, Matthew apartine unui clan pe cat de vechi, pe atat de temut. Da, Diana, descopera in ea o putere aproape letala. Fiecare, separat, este o forta. Luati impreuna sunt un uragan. Dar, ceea ce ei impart, ca barbat si femeie, este secretul puterii lor. Puterea lor sta in dragoste si in sacrificiu.
Fiecare stie ca este perechea celuilalt.
Am fost fascinata de dinamica relatiilor din clanul Clairmont. Am fost impresionata de loialitatea lor, de supunerea in fata sefului familiei. De onoarea cu care isi indeplinesc datoria, chiar daca datoria ii frange pe dinauntru. Am fost miscata de legamintele neconditionate pe care si le-au facut. Nu i-am privit ca pe niste personaje negative. I-am privit ca pe niste “oameni” puternici, pentru care legatura de sange primeaza in fata a orice. I-am privit ca pe niste “oameni” pentru care loialitatea, onoarea, si datoria sunt bunurile cel mai de pret. Si, mi-am dorit sa le seman!
Cartea Vietii, o poveste irezistibila despre putere, genetica, si dragoste!
Va amintiti cand va spuneam ca am cumparat acum fo’ doi ani Blestemul, la recomandarea unei cunostinte, mare amatoare de povesti cajun si romantzuri creole?
Ei, am pus-o frumusel pe un raft si am tot sarit-o la rand. M-am apucat de ea acum o saptamana, si m-am luptat eroic pentru fiecare pagina. Am lasat-o si am citit altceva. M-am intors la ea, si iar m-am chinuit. A avut un efect nebanuit, adormeam instant dupa o pagina jumate, efect garantat, mai ceva decat diazepamul traditional.
Am decis sa abandonez, imi este imposibil sa o citesc, atat este de inepta, de prosteasca, buna doar pentru scolarite romantice de 15 ani.
Din fericire, acum cateva zile, vecina cu visinata suspina hac-hac dupa romantism. O sa iau cartea, o invelesc intr-o hartie frumoasa, ii pun o funda gigea, si i-o fac cadou.
Si astept sa faceti voi recenzia la carte, daca o cumparati si reusiti sa o cititi cap-coada. Eu am abandonat la pagina 164.
Singurul merit al acestei carti este somnul profund si rapid in care va cufunda.
Doza recomandata. Cel mult 2 pagini, de preferinta seara.
Indicatii. Persoanelor care citesc orice, fara discernamant, si la kila.
Efecte secundare; probleme cu dintii – de la atata scrasnit – frustrarea, deh, dureri de cap de la prea multa abureala, si riscul de a da in diabet de la atata sirop.
Contraindicatii. Cele care vor sa isi petreaca mai judicios noaptea sunt sfatuite sa renunte, atrofiaza diferite organe si functii, in special creierul.
A nu se lasa la indemana copiilor. Exista riscul sa nu mai puna mana pe o carte oricat veti insista.
Citesc “Necredincioasa” scrisa de Ayaan Hirsi Ali, si impresia pe care mi-o lasa este de SF. Oricarei femei emancipate, stapana pe dreptul ei de a decide in viata, cartea asta i se va parea ireala. Redau doar un fragment.
glonte de argint 